Dacă apreciezi Scientia, ajută-ne să continuăm!

Acest articol a fost inspirat de o observație a lui Noam Chomsky, de acum câțiva ani, referitoare la partea lipsă în ce privește transformarea unei intenții simple într-o mișcare banală (Chomsky, deși în viață, în prezent se recuperează după un accident vascular cerebral din 2023, dar nu mai poate comunica; sunt puține date disponibile despre starea sa reală de sănătate).

Vă cer acum să faceți o mișcare banală: ridicați mâna dreaptă. Probabil că ați făcut-o fără să vă gândiți prea mult la ceea ce tocmai s-a întâmplat. A existat o intenție, cea de a ridica mâna, și, aproape instantaneu, mâna s-a ridicat.

Între aceste două evenimente aparent simple se ascunde însă una dintre problemele fundamentale ale neuroștiinței: cum este transformată intenția de a face ceva într-o succesiune precisă de impulsuri nervoase și contracții musculare?

Știm multe despre ultimele etape ale procesului. Putem urmări impulsurile care pleacă din cortex, coboară prin măduva spinării, ajung la neuronii motori și determină contracția fibrelor musculare. Dar cu cât urcăm spre începutul lanțului, adică spre momentul în care „decidem” să mișcăm mâna, explicația devine tot mai puțin completă.

Neurocercetătorii Emilio Bizzi și Robert Ajemian rezumau problema într-un articol remarcabil publicat în 2015, A Hard Scientific Quest: Understanding Voluntary Movements. Procesele neuronale care stau chiar și în spatele celor mai simple acțiuni cotidiene, spuneau ei, sunt extrem de complexe și numai parțial înțelese.

O ceașcă de cafea și o problemă uriașă

Să presupunem că sunteți în fața calculatorului, ca mine acum, și decideți să luați ceașca de cafea de pe masă. Trebuie mai întâi, cel mai probabil, să vă orientați privirea spre ceașcă. Capul se poate roti ușor. Umărul se deplasează. Brațul se întinde, cotul își modifică unghiul, antebrațul se rotește, încheietura se stabilizează, iar degetele se deschid și apoi se închid cu exact atâta forță cât este necesară.

Bizzi și Ajemian estimează că o asemenea acțiune banală implică activarea a cel puțin 30 de mușchi.

Dar acesta este doar începutul problemei. Fiecare mușchi conține numeroase fibre musculare. Fibrele sunt controlate în grupuri de neuroni motori, formând ceea ce se numește unități motorii. Creierul trebuie să regleze nu doar care mușchi se contractă, ci și cât de puternic, în ce moment și în ce raport cu ceilalți mușchi.

Mai mult, corpul uman oferă numeroase moduri de a efectua aceeași sarcină. Putem duce ceașca la gură cu cotul aproape de corp sau depărtat, repede ori încet, folosind combinații ușor diferite de articulații și mușchi. Corpul are un număr enorm de grade de libertate.

Prin urmare, creierul nu trebuie pur și simplu să comande „mâna înainte”. Trebuie să rezolve, într-un timp foarte scurt, o problemă de control extrem de complicată.

Unde începe mișcarea?

Prima tentație este să ne imaginăm existența unui fel de centru cerebral al voinței: într-un anumit loc din creier apare decizia gen „iau ceașca”, după care această comandă este trimisă cortexului motor. Numai că neuroștiințele nu indică existența unui asemenea centru unic.

Acțiunile voluntare apar din activitatea unei rețele distribuite, în care sunt implicate cortexul prefrontal, cortexul parietal, ariile premotorii și motorii, ganglionii bazali, talamusul și cerebelul.

Un mod util de a privi procesul este să distingem între trei întrebări: 1) să acționez? 2) ce acțiune să execut? și 3) când să o execut?

Ganglionii bazali sunt importanți pentru selectarea și facilitarea acțiunilor, cortexul premotor și aria motorie suplimentară participă la pregătirea lor, iar cortexul parietal contribuie cu informații despre poziția corpului și a obiectelor din jur. Cortexul motor primar joacă un rol major în producerea semnalelor descendente care vor influența musculatura.

Dar împărțirea aceasta nu trebuie interpretată ca o linie de asamblare rigidă. Regiunile respective comunică permanent unele cu altele. Creierul nu funcționează ca un director care redactează o comandă și o trimite unui executant.

Creierul pregătește o stare, nu o listă de instrucțiuni

Una dintre schimbările importante din neuroștiința motorie din ultimele două decenii privește chiar modul în care interpretăm activitatea cortexului motor. Multă vreme cercetătorii au încercat să descopere ce „codifică” fiecare neuron: direcția mișcării? forța? viteza? poziția brațului?

Experimentele moderne sugerează însă că este adesea mai util să privim mii de neuroni ca pe un sistem dinamic. Înainte de mișcare, activitatea populației neuronale evoluează spre anumite stări pregătitoare. Când mișcarea este declanșată, dinamica rețelei se schimbă rapid și generează tiparele de activitate necesare execuției.

Cu alte cuvinte, creierul s-ar putea să nu calculeze explicit o instrucțiune de genul: „contractă bicepsul cu 17%, relaxează tricepsul cu 12%, rotește umărul cu 8 grade.”. Mai degrabă, rețeaua neuronală este adusă într-o anumită stare inițială, din care propria sa dinamică generează succesiunea corectă de semnale.

Experimentele asupra mișcărilor brațului au fost esențiale pentru această perspectivă. Cercetările recente descriu tot mai mult pregătirea și execuția mișcării prin dinamica colectivă a populațiilor neuronale, nu prin semnificația izolată a unui singur neuron. Este diferența dintre a controla fiecare muzician al unei orchestre separat și a pune orchestra într-o configurație din care poate interpreta piesa.

Drumul lung spre măduva spinării

Odată generată activitatea motorie descendentă, o parte importantă a semnalelor călătorește prin tractul corticospinal. Axonii neuronilor corticali coboară prin structurile profunde ale creierului, trec prin trunchiul cerebral și ajung în măduva spinării.

Majoritatea fibrelor se încrucișează în partea inferioară a trunchiului cerebral, motiv pentru care emisfera stângă controlează în mare măsură partea dreaptă a corpului și invers.

Dar nici aici lucrurile nu funcționează ca într-un cablu electric care merge direct de la creier la fiecare mușchi. O mare parte dintre fibre acționează asupra interneuronilor spinali, care la rândul lor coordonează neuronii motori. Există și alte căi descendente prin trunchiul cerebral, importante pentru postură și pentru coordonarea globală a mișcărilor.

În special la oameni și la celelalte primate cu dexteritate mare există însă și conexiuni directe între cortex și neuronii motori care controlează mâna și degetele. Aceste conexiuni sunt importante pentru mișcările fine; de exemplu, pentru scris, tastat sau manipularea unui obiect mic.

Măduva spinării nu este un simplu cablu

Aici apare una dintre ideile centrale ale cercetărilor lui Emilio Bizzi. Măduva spinării nu pare să fie doar o magistrală care transmite comenzile venite din creier, căci conține circuite capabile să organizeze în mod coordonat activitatea mai multor mușchi.

Experimentele efectuate pe animale au arătat că stimularea anumitor regiuni ale măduvei poate genera modele coerente de activare musculară și mișcări ale membrelor. De aici a apărut conceptul de sinergii musculare sau module motorii.

În loc să controleze independent sute sau mii de variabile musculare, sistemul nervos ar putea combina un număr mult mai mic de tipare de activare.

Imaginați-vă că un pianist ar trebui să controleze separat fiecare mușchi al fiecărui deget. Sarcina ar deveni aproape imposibilă. Este mult mai eficient ca sistemul să dispună de anumite „blocuri” de coordonare care pot fi combinate, adaptate și învățate.

În această interpretare, cortexul nu comandă fiecare fibră musculară, ci selectează și modulează circuite aflate mai jos în sistemul nervos.

Există dovezi importante în favoarea acestei organizări modulare, inclusiv rezultate experimentale la primate. Totuși, cercetătorii încă dezbat cât din structura aparentă a sinergiilor provine din circuitele neuronale și cât reflectă pur și simplu constrângerile mecanice ale corpului. Sinergiile sunt deci un cadru foarte util, nu o problemă definitiv rezolvată.

Ultimul neuron înainte de mușchi

În cele din urmă, comenzile converg asupra neuronilor motori din măduva spinării. De aici lucrurile sunt mult mai bine înțelese. Un impuls electric călătorește de-a lungul axonului neuronului motor până la mușchi. La capătul nervului există o structură numită joncțiune neuromusculară. Sosirea impulsului determină eliberarea neurotransmițătorului acetilcolină. Acesta traversează minusculul spațiu dintre nerv și fibra musculară și se leagă de receptori de pe membrana acesteia.

Se produce un nou semnal electric, de această dată în fibra musculară. Semnalul pătrunde în interiorul acesteia prin tubulii T și provoacă eliberarea ionilor de calciu din reticulul sarcoplasmatic. Calciul permite interacțiunea dintre filamentele de actină și miozină, generând forță. Mușchiul se contractă. Aici putem descrie procesul până aproape la nivel molecular.

Este remarcabil contrastul: mecanismul prin care acetilcolina provoacă în final contracția unei fibre musculare este cunoscut în detaliu, în vreme ce originea unei acțiuni voluntare precum „vreau să iau ceașca” este mult mai greu de localizat și explicat.

Creierul nu trimite comanda și apoi așteaptă

Mai există un motiv pentru care metafora comenzii este insuficientă. În timp ce mâna se mișcă, sistemul nervos primește continuu informații despre ceea ce se întâmplă. Receptorii din mușchi și articulații transmit informații despre poziția și tensiunea membrelor. Vederea spune unde se află mâna față de ceașcă. Pielea furnizează informații atunci când degetele ating obiectul. Dacă ceașca este mai grea decât anticipam, forța de prindere este modificată. Dacă cineva ne lovește accidental brațul, traiectoria este corectată.

Mișcarea este, prin urmare, o buclă continuă între creier, corp și mediu.

Cerebelul joacă un rol esențial în aceste corecții și în învățarea motorie. Sistemul nervos folosește atât feedbackul senzorial real, cât și predicții despre ceea ce ar trebui să se întâmple în urma comenzilor motorii. Din acest motiv putem executa mișcări extrem de rapide fără să așteptăm de fiecare dată confirmarea completă a simțurilor.

Deci cine apasă butonul „start”?

Ajungem astfel la partea cea mai interesantă. Așadar, putem descrie pregătirea mișcării, putem observa activitatea cortexului motor, putem urmări semnalele până în măduvă, putem înregistra activitatea neuronilor motori și putem explica eliberarea acetilcolinei și mecanismul molecular al contracției musculare, dar de ce, într-un anumit moment, sistemul face tranziția de la „nu ridic mâna” la „ridic mâna”?

Experimentele arată că înaintea mișcărilor voluntare apar modificări măsurabile ale activității cerebrale. Cel mai cunoscut exemplu este potențialul de pregătire, observabil prin EEG înaintea unor mișcări inițiate spontan.

Experimentele lui Benjamin Libet au devenit celebre, deoarece activitatea cerebrală părea să înceapă înainte ca participanții să declare că au devenit conștienți de intenția de a se mișca. De aici s-a tras uneori concluzia spectaculoasă că, în fapt, „creierul decide înaintea noastră”. Problema este că interpretarea nu mai este deloc atât de simplă...

Modelele dezvoltate de Aaron Schurger și colegii săi au arătat că forma clasică a potențialului de pregătire poate apărea din acumularea fluctuațiilor activității neuronale până la atingerea unui prag. Mai mult, cercetările ulterioare au pus sub semnul întrebării ideea că acest semnal reprezintă pur și simplu momentul în care creierul „a decis”.

O analiză publicată în 2026 arată, de altfel, că amplitudinea potențialului de pregătire variază cu complexitatea, noutatea și precizia mișcării și pare influențată puternic de atenție. Cu alte cuvinte, nu avem un simplu „indicator electric al voinței”.

Notă: Puteți citi câteva articole publicate pe Scientia.ro despre experimentele lui Libet aici.

Ce măsoară, de fapt, potențialul de pregătire?

Analiza menționată mai sus, publicată în 2026 de Antonio Ivano Triggiani, Amy Whitmarsh, Aaron Schurger, Uri Maoz și Mark Hallett a încercat să răspundă la întrebarea: de ce amplitudinea potențialului de pregătire diferă atât de mult de la un experiment la altul? Autorii au trecut în revistă literatura acumulată din 1965 până în martie 2025, analizând efectele tipului de mișcare, atenției, vârstei, alegerii, stării emoționale și ale unor afecțiuni neurologice sau psihiatrice.

Rezultatul analizei arată că potențialul de pregătire nu se comportă ca un simplu semnal care spune „creierul a decis să se miște”.

În primul rând, amplitudinea sa depinde de complexitatea mișcării. Mișcările complexe produc în general un potențial de pregătire mai mare decât cele simple. O succesiune de mai multe mișcări produce un potențial de pregătire mai amplu decât o singură mișcare, chiar dacă prima mișcare din secvență este identică. La fel, o secvență motorie dificilă produce un semnal mai mare decât una simplă alcătuită din același număr de elemente. Mișcările care cer o precizie mai mare tind, de asemenea, să fie precedate de un potențial de pregătire mai amplu.

Contează chiar și cât de bine am învățat mișcarea. La sportivi și muzicieni experimentați, potențialul de pregătire asociat unor gesturi foarte bine exersate este mai mic decât la persoane fără aceeași experiență. Într-un experiment longitudinal, zece persoane au învățat timp de cinci săptămâni să cânte game la chitară. Pe măsură ce mișcarea a devenit familiară, amplitudinea potențialului de pregătire asociată executării gamelor a scăzut. Rezultate asemănătoare au fost observate comparând trăgători experimentați cu persoane neantrenate și chitariști experimentați cu începători.

Așadar, același gest fizic poate fi precedat de activitate cerebrală diferită în funcție de cât de automatizat este. Acest lucru oferă un indiciu important: potențialul de pregătire pare să reflecte nu numai pregătirea mușchilor pentru mișcare, ci și cantitatea de procesare necesară pentru pregătirea acelei mișcări.

Autorii analizei din 2026 merg însă mai departe și propun că un factor ar putea explica o parte importantă din aceste diferențe: atenția. O acțiune nouă necesită mai multă atenție decât una exersată, iar o mișcare precisă necesită mai multă monitorizare decât una aproximativă. O succesiune complicată de mișcări ne obligă să controlăm mai atent ceea ce urmează să facem. Din acest punct de vedere, faptul că toate aceste situații produc un potențial de pregătire mai amplu ar putea avea o explicație comună: sistemul motor beneficiază de o implicare mai mare a mecanismelor atenționale.

Autorii sunt prudenți. Atenția a fost manipulată direct doar într-un număr relativ mic de studii, astfel că nu putem spune că s-a demonstrat definitiv că ea este „cauza” variațiilor potențialului de pregătire. Dar, atunci când rezultatele foarte diferite sunt privite împreună, gradul de implicare atențională este factorul care pare să ofere cea mai coerentă explicație comună.

Aceasta schimbă perspectiva asupra celebrului experiment al lui Libet. Dacă potențialul de pregătire ar reprezenta pur și simplu începutul unei „decizii inconștiente”, atunci ne-am aștepta ca semnalul să reflecte în principal momentul declanșării deciziei. Dar faptul că amplitudinea sa depinde de complexitate, precizie, experiență, efort anticipat și atenție sugerează că el reprezintă un fenomen mult mai bogat: starea pregătitoare a unui sistem neuronal care mobilizează resurse pentru o acțiune viitoare.

Există și o altă complicație. Potențialul de pregătire nu este un eveniment cerebral concret, care apare brusc la un anumit moment, ci o modificare lentă a potențialului electric înregistrat prin EEG și devine clară mai ales după ce cercetătorii fac media unui număr mare de mișcări. Această particularitate a stat la baza modelului propus de Aaron Schurger și colaboratorii săi: ceea ce vedem ca o creștere graduală a pregătirii ar putea rezulta, cel puțin parțial, din fluctuațiile spontane ale activității neuronale care ajung ocazional la un prag suficient pentru declanșarea mișcării.

Din această perspectivă, potențialul de pregătire nu ar fi neapărat un cronometru care ne spune: „aici a început decizia”, ci ar putea fi rezultatul statistic al modului în care sistemul nervos ajunge la starea din care mișcarea devine posibilă.

Analiza din 2026 nu rezolvă disputa, iar autorii subliniază și limite importante ale datelor existente. Studiile folosesc metode foarte diferite: unii participanți mișcă un deget, alții mâna, încheietura sau piciorul; nu există nici măcar o metodă universal standardizată pentru măsurarea amplitudinii potențialului de pregătire, iar în unele cazuri autorii analizei au fost nevoiți să estimeze valorile direct din graficele studiilor originale. Comparațiile cantitative între experimente trebuie, prin urmare, făcute cu prudență.

Dar tocmai această diversitate conduce la concluzia cea mai interesantă. Potențialul de pregătire nu pare să fie semnătura electrică a unei voințe inconștiente. El este sensibil la ceea ce urmează să facem, la dificultatea acțiunii, la experiența noastră anterioară și, foarte probabil, la câtă atenție trebuie să investim în pregătirea mișcării.

Cu alte cuvinte, faptul că activitatea cerebrală începe înainte ca noi să raportăm conștient „acum am decis să mă mișc” rămâne un rezultat fascinant, dar concluzia mult popularizată conform căreia experimentul lui Libet ar fi demonstrat că „creierul decide înaintea noastră” merge mult mai departe decât permit astăzi datele.

Unde suntem, de fapt?

Putem spune cu destulă siguranță că nu există un fir unic care pleacă dintr-un presupus „centru al voinței” și ajunge la braț. O acțiune voluntară este rezultatul cooperării dintre numeroase sisteme: unele reprezintă scopul, altele selectează acțiunea, altele pregătesc mișcarea, altele generează semnalele descendente, iar circuitele măduvei și neuronii motori transformă aceste semnale în contracții musculare. Întregul proces este permanent ajustat prin informații senzoriale.

Cercetarea din ultimii ani merge tot mai mult spre o imagine în care mișcarea apare din dinamica unor rețele neuronale distribuite, nu dintr-o succesiune simplă de comenzi.

Prin urmare, putem urmări sistemul de la activitatea cortexului motor până la deplasarea degetului, putem identifica activitatea neuronală care precedă decizia raportată conștient și putem perturba anumite circuite și observa că mișcarea este modificată sau nu mai apare, dar nu avem încă o explicație completă a transformării dintre scop, intenție și acțiunea voluntară concretă.


Sursa: MIT

Write comments...
symbols left.
Ești vizitator ( Sign Up ? )
ori postează ca „vizitator”
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.

Susține Scientia!
Progresul softurilor de IA și funcția Google de a genera răspunsuri IA direct în pagina de căutare au dus la scăderea semnificativă a traficului Scientia și, implicit, a veniturilor oricum modeste din publicitate.
Scientia continuă să publice articole de știință și tehnologie, fără a accepta articole publicitare mascate drept conținut editorial (primim în mod regulat astfel de oferte). Dorim să păstrăm această independență, dar, în condițiile actuale, continuarea proiectului depinde și de sprijinul cititorilor.
Dacă apreciezi Scientia și dorești ca acest proiect să continue,
susține-ne printr-o donație.
Orice contribuție contează.