Inteligența artificială are la bază ipoteza că, în fapt, creierul este un computer, iar reproducerea minții de către computere este doar o chestiune de timp. Filozoafa Dorothea Olkowski afirmă este această idee reprezintă una dintre cele mai mari greșeli din istoria științei. Argumentul principal este acela că, în fapt, conștiința nu își are originea în cortex, sediul raționamentului și al limbajului, ci în trunchiul cerebral, cea mai veche parte a creierului, și este modelată de chimia corpului și de emoții. Sistemul de transmitere a mesajelor la nivel cerebral este prea complex din punct de vedere chimic, acționează prea lent și este prea bine integrat cu întregul corp pentru a putea fi redus la simpla logică binară da/nu care stă la baza proceselor de calcul.
O mare parte din discursul contemporan despre inteligența artificială pornește de la o idee care, prin repetare, a ajuns să pară aproape evidentă: creierul este un dispozitiv de procesare a informației, gândirea este un tip de calcul, iar conștiința ar trebui să apară de la sine într-un sistem artificial suficient de complex. Dacă neuronii sunt componente biologice care primesc semnale, le prelucrează și transmit mai departe un rezultat, atunci înlocuirea lor cu circuite electronice ar părea, cel puțin în principiu, posibilă.
Din această perspectivă, diferența dintre creier și computer ar fi una de material, viteză și complexitate, nu una de natură. Creierul este alcătuit din celule vii și funcționează relativ lent, computerul este construit din siliciu și operează foarte repede, dar ambele ar efectua, în esență, același lucru: transformarea unor intrări în ieșiri potrivit unor reguli.
Filozoafa americană Dorothea Olkowski susține însă că această comparație nu este doar incompletă, ci profund greșită. Într-un articol publicat pe 21 iulie 2026 de Institute of Art and Ideas, ea argumentează că mintea nu poate fi înțeleasă pornind exclusiv de la cortex, de la neuroni individuali și de la procesarea abstractă a informației. Conștiința este, în această interpretare, un fenomen corporal, afectiv, chimic și evolutiv, ale cărui temelii se află în regiunile cele mai vechi ale creierului.
Problema nu este că un computer nu ar putea imita anumite produse ale gândirii. Sistemele de inteligență artificială pot genera texte, recunoaște imagini, traduce limbi și identifica regularități inaccesibile observației umane directe. Problema este dacă asemenea performanțe reprezintă gândire în același sens în care gândește un organism viu și, mai ales, dacă prelucrarea simbolurilor poate produce experiență subiectivă: faptul de a simți frică, durere, curiozitate, dorință sau plăcere.
Mintea afectivă, mai veche decât rațiunea
Punctul de plecare al argumentului lui Olkowski îl constituie cercetările lui Jaak Panksepp, unul dintre întemeietorii neuroștiinței afective. Panksepp a încercat să identifice bazele biologice ale emoțiilor, studiind circuitele cerebrale pe care oamenii le împărtășesc cu celelalte mamifere.
Munca sa s-a desfășurat într-un climat intelectual dominat multă vreme de behaviorism și de modelele cognitiviste. Behaviorismul trata comportamentul în principal ca pe un rezultat al stimulilor exteriori și al învățării, evitând să atribuie animalelor stări interioare. Cognitivismul s-a concentrat ulterior asupra reprezentărilor, memoriei, limbajului și raționamentului, adică asupra funcțiilor asociate în special cortexului.
Panksepp a propus o schimbare de perspectivă. În loc să înceapă cu raționamentul abstract, el a pornit de la sistemele emoționale elementare care organizează comportamentul mamiferelor. A identificat șapte mari sisteme afective, denumite convențional căutare, furie, frică, dorință sexuală, îngrijire, panică sau durerea separării și joc. Acestea nu sunt simple etichete psihologice, ci sisteme neuronale care mobilizează organismul, îi orientează atenția și îi pregătesc acțiunile. Cercetările sale au situat organizarea emoțiilor primare în regiuni subcorticale vechi din punct de vedere evolutiv, nu exclusiv în neocortex.
Sistemul CĂUTĂRII, de exemplu, nu se referă doar la găsirea unui obiect cunoscut. El susține explorarea, interesul, anticiparea și curiozitatea, determinând organismul să investigheze mediul.
Sistemul FRICII pregătește evitarea sau fuga, FURIA mobilizează organismul împotriva obstacolelor, iar sistemele ÎNGRIJIRII și PANICII organizează atașamentul și reacțiile la separare. JOCUL, pe care Panksepp îl considera una dintre cele mai complexe emoții pozitive, contribuie la dezvoltarea socială și cerebrală.
Radicalismul acestei teorii constă în inversarea unei ierarhii tradiționale. Emoțiile nu sunt simple perturbații ale rațiunii și nici produse secundare ale interpretării corticale. Ele reprezintă un nivel fundamental al vieții mintale, peste care se construiesc percepția elaborată, memoria autobiografică, limbajul și reflecția.
Trei niveluri ale conștiinței
Olkowski preia de la Panksepp distincția dintre trei niveluri ale activității mintale.
Primul este nivelul afectiv primar. Aici se află trăirile elementare legate de nevoile organismului și de tendințele instinctive de acțiune. Foamea, setea, durerea, frica, atracția, furia sau nevoia de apropiere nu trebuie învățate în sensul obișnuit al cuvântului. Organismul se naște cu sisteme capabile să producă asemenea stări și să orienteze comportamentul în funcție de ele.
Al doilea nivel cuprinde învățarea și organizarea experienței. Organismul descoperă ce obiecte și ce situații îi satisfac nevoile, ce trebuie evitat și ce acțiuni au avut succes în trecut. Aici intervin structurile limbice, memoria și formarea unor tipare comportamentale.
Abia al treilea nivel este cel al reflecției conștiente, al gândurilor despre alte gânduri și al formulării lingvistice a experienței. Acest nivel depinde în mare măsură de neocortex, dar nu produce de la zero subiectul care simte și acționează. El organizează, interpretează și exprimă o viață afectivă deja existentă.
Consecința este că formele cele mai elaborate ale gândirii umane sunt evolutiv recente, în timp ce faptul elementar de a simți că ceva este bun, rău, urgent, periculos sau promițător este mult mai vechi. Înainte de a putea formula propoziția „mi-e frică”, organismul trebuie să se afle într-o stare afectivă care îi modifică atenția, postura, ritmul cardiac, respirația și disponibilitatea de a acționa.
Rațiunea nu plutește deasupra corpului. Ea se dezvoltă într-un organism care evaluează permanent lumea în funcție de nevoile sale.
Conștiința și trunchiul cerebral
Argumentul este continuat de neuropsihologul Mark Solms, cunoscut pentru încercarea de a apropia neuroștiința de anumite intuiții ale psihanalizei. Solms contestă teoria potrivit căreia conștiința ar fi produsă în întregime de cortex.
Observațiile clinice și experimentele clasice au arătat că deteriorarea unor regiuni din partea superioară a trunchiului cerebral poate provoca pierderea stării de veghe și coma, în timp ce distrugerea unor zone corticale întinse elimină anumite conținuturi perceptive sau capacități cognitive, fără a suprima neapărat toate formele reacție afectivă. Solms interpretează aceste date susținând că forma elementară a conștiinței este afectul și că mecanismele sale fiziologice fundamentale trebuie căutate în trunchiul cerebral superior și în structurile subcorticale asociate homeostaziei.
În această concepție, cortexul nu este neimportant. El furnizează imaginile detaliate, reprezentările obiectelor, amintirile, conceptele și instrumentele necesare reflecției. Dar pentru ca aceste reprezentări să devină parte a experienței unui subiect, cortexul trebuie activat de sistemele profunde care reglează trezirea, atenția și starea generală a organismului.
Un cortex izolat de sistemul reticulat activator din trunchiul cerebral nu produce tiparele electrice asociate stării normale de conștiență. Activarea venită din profunzimea creierului modifică regimul de funcționare al cortexului, permițând apariția unei experiențe coerente. În interpretarea lui Solms, trunchiul cerebral oferă caracterul subiectiv și afectiv al conștiinței, iar cortexul îi oferă conținutul perceptiv și cognitiv.
Aceasta este o versiune puternică și controversată a teoriei conștiinței. Dovezile disponibile indică rolul indispensabil al trunchiului cerebral pentru starea de veghe, dar nu demonstrează că acesta ar fi singur suficient pentru formele bogate și structurate ale experienței umane. Cercetări recente subliniază că nu a fost identificată o singură regiune cerebrală care să fie, simultan, necesară și suficientă pentru orice formă de conștiință. Cortexul, talamusul și conexiunile dintre regiunile corticale și subcorticale rămân esențiale pentru organizarea conținuturilor conștiente.
Olkowski adoptă însă ideea centrală a lui Solms: conștiința nu începe cu reprezentarea abstractă a lumii, ci cu starea internă a organismului.
Nu primim o copie a lumii
Conștiința perceptivă nu este, în această perspectivă, un ecran pe care sunt proiectate fidel semnalele primite de la organele de simț. Creierul nu reconstruiește pasiv lumea din datele care vin de la ochi, urechi sau piele.
Ceea ce apare în experiențele mentale este rezultatul combinării semnalelor senzoriale cu memoria, așteptările, starea organismului și consecințele acțiunilor precedente. Creierul formulează continuu predicții despre cauzele stimulilor și le corectează atunci când apar diferențe între ceea ce anticipase și ceea ce întâlnește.
Nu vedem, așadar, semnale vizuale brute, ci obiecte interpretate: o ușă, un chip, un animal periculos sau un drum cunoscut. Nu trebuie să redescoperim de fiecare dată ce este un scaun ori cum se folosește o bicicletă, deoarece percepția și acțiunea se bazează pe urme ale experiențelor anterioare.
Afectul intervine în acest proces atribuind valoare. Aceeași situație este percepută diferit atunci când suntem calmi, speriați, furioși, epuizați sau curioși. Emoția nu este adăugată la sfârșitul unui calcul perceptiv neutru. Ea contribuie la selectarea informației, la interpretarea ambiguităților și la pregătirea acțiunii.
Creierul nu comunică doar prin impulsuri electrice
Metafora computerului pare convingătoare mai ales atunci când neuronul este descris ca un comutator. Un neuron primește semnale, le însumează și, după depășirea unui prag, produce sau nu produce un potențial de acțiune. Situația poate fi comparată aproximativ cu alegerea dintre „da” și „nu”, dintre 1 și 0.
Dar aceasta este doar o parte a funcționării cerebrale. Pe lângă transmiterea rapidă și relativ precisă a semnalelor prin sinapse, creierul este reglat de neuromodulatori precum dopamina, serotonina, noradrenalina și acetilcolina. Acești mesageri chimici nu transmit neapărat un mesaj punctual de la un neuron la altul. Ei pot modifica sensibilitatea unor rețele întinse, nivelul de excitabilitate, atenția, motivația, învățarea și felul în care aceleași informații sunt prelucrate.
Efectele lor pot apărea lent și pot persista după dispariția stimulului inițial. Mai mult, activitatea cerebrală este influențată de hormoni și de semnale provenite din hipotalamus, hipofiză, glandele suprarenale, tiroidă, gonade, sistemul imunitar și organele interne. În acest sens, creierul nu este separat de corp, ci se află într-un schimb chimic permanent cu acesta.
O situație nu este procesată de același creier aflat permanent în aceeași stare. Foamea, stresul, inflamația, oboseala, amenințarea, excitația și atașamentul schimbă parametrii sistemului care percepe și decide.
Un computer poate simula efectele unor asemenea variabile. Poate introduce valori numerice care să corespundă foamei, fricii sau recompensei. Dar simularea unei stări nu este în mod evident identică cu existența unui organism pentru care acea stare are o miză proprie. Valoarea biologică apare deoarece organismul poate prospera, suferi, fi rănit sau muri. Pentru el, rezultatul unei acțiuni contează în mod intrinsec.
Contradicția din teoria lui Solms
În acest punct, Olkowski identifică o contradicție chiar în concepția lui Mark Solms.
Pe de o parte, cercetările invocate de acesta descriu conștiința drept un fenomen afectiv, corporal, homeostatic și dependent de structuri cerebrale vechi, integrate în metabolismul organismului. Pe de altă parte, Solms consideră că organizarea funcțională a acestor procese ar putea fi reprodusă într-un sistem artificial.
În principiu, spune el, neuronii biologici ar putea fi înlocuiți treptat cu neuroni artificiali fără ca inteligența sau experiența să dispară. Un robot suficient de bine construit ar putea primi semnale dintr-un corp artificial, ar putea formula predicții, ar putea detecta erori și ar putea resimți incertitudinea într-un mod funcțional asemănător unui organism.
Pentru Olkowski, această concluzie nu decurge din premise. Dacă afectul depinde de chimia corpului, de homeostazie, de istoria evolutivă și de posibilitatea biologică a suferinței sau a morții, nu este clar de ce reproducerea relațiilor formale dintre semnale ar trebui să producă aceeași experiență.
O interfață electronică poate restabili legătura dintre creier și măduva spinării și poate permite unei persoane paralizate să controleze o mișcare. Dar succesul interfeței demonstrează compatibilitatea dintre două sisteme de semnalizare, nu faptul că dispozitivul electronic devine conștient.
Un termostat reacționează la temperatură, dar nu există motive să credem că îi este frig. În mod asemănător, un sistem artificial poate calcula gradul de incertitudine al unei situații fără ca incertitudinea să fie trăită ca neliniște, curiozitate sau teamă.
De ce testul Turing nu rezolvă problema
Solms acordă importanță testului Turing, potrivit căruia comportamentul lingvistic al unei mașini ar putea constitui un criteriu pentru atribuirea inteligenței. Dacă un interlocutor uman nu poate stabili, prin conversație, dacă discută cu un om sau cu o mașină, sistemul ar trebui tratat ca fiind inteligent.
Olkowski consideră că un asemenea test nu poate stabili existența conștiinței. Cel mult, el verifică dacă o mașină poate produce răspunsuri pe care oamenii le interpretează drept semne ale inteligenței.
Limbajul uman depinde de numeroase inferențe care nu sunt formulate explicit. Înțelesul unui cuvânt este stabilit prin context, prin cunoașterea lumii și prin experiența corporală. Un „toc” poate fi un suport pentru ochelari, o parte a pantofului sau învelișul unei arme; sensul nu se află pur și simplu în succesiunea literelor, ci în situația despre care se vorbește.
O propoziție poate fi impecabilă gramatical și totuși lipsită de sens. Celebrul exemplu al lui Noam Chomsky, „Ideile verzi incolore dorm furios”, respectă regulile sintactice, dar combină concepte incompatibile în interpretarea lor obișnuită. Un om detectează nepotrivirea nu doar prin analiză gramaticală, ci printr-o experiență acumulată despre culori, obiecte, somn și acțiuni.
Sistemele de inteligență artificială pot învăța asemenea compatibilități din cantități uriașe de texte și pot genera răspunsuri extrem de convingătoare. Dar, în argumentul lui Olkowski, ele nu aduc în proces ceea ce aduce un copil: un corp vulnerabil, o biografie, nevoi proprii și o viață afectivă formată prin interacțiunea cu lumea.
Creierul ca sistem complex
Pentru a depăși metafora computerului, Olkowski propune înțelegerea creierului cu ajutorul științei complexității.
Un sistem complicat poate avea foarte multe componente, dar comportamentul său poate fi calculat în principiu dacă sunt cunoscute piesele și relațiile dintre ele. Un sistem complex prezintă însă proprietăți emergente: întregul manifestă comportamente care nu pot fi deduse simplu din examinarea izolată a fiecărei componente.
Creierul este neliniar. O modificare mică poate avea efecte considerabile, în timp ce o intervenție mai mare poate fi compensată de rețea. Cauzalitatea este adesea circulară: activitatea neuronală modifică starea corpului, starea corpului modifică activitatea neuronală, iar ambele sunt transformate de comportamentul organismului și de reacția mediului.
Într-un asemenea sistem, cauza și efectul nu formează întotdeauna un lanț simplu. Fiecare element contribuie la condițiile care îi vor determina ulterior propria activitate.
Olkowski leagă această perspectivă de ideea „marginii haosului”, regiunea aflată între o ordine prea rigidă și o dezordine completă. Un sistem excesiv de stabil nu se poate adapta, iar unul excesiv de instabil nu poate conserva structurile necesare funcționării. Organismele vii supraviețuiesc deoarece își mențin organizarea, dar rămân suficient de flexibile pentru a răspunde unor situații noi.
Această capacitate nu este impusă în întregime din exterior. Organismul se autoorganizează, își reglează componentele și își reconstruiește permanent echilibrul prin metabolism. Pentru Olkowski, tocmai această autoorganizare constituie elementul pe care un algoritm, privit ca suită formală de reguli, nu îl poate reproduce în sensul deplin al procesului biologic.
Percepția este activitatea coordonată a milioane de neuroni
Neurofiziologul Walter J. Freeman oferă un exemplu experimental al acestei abordări. După decenii de cercetări asupra sistemului olfactiv, Freeman a ajuns la concluzia că percepția nu poate fi explicată prin proprietățile neuronilor individuali.
Recunoașterea unui miros nu corespunde pur și simplu activării unui neuron dedicat acelui miros. Ea implică tipare de activitate distribuite în populații vaste de neuroni, care își coordonează oscilațiile și trec rapid de la o configurație globală la alta.
Freeman compara această activitate cu un cor. Pentru a înțelege muzica nu este suficient să ascultăm fiecare interpret separat, în ordine. Trebuie să auzim vocile împreună, modul în care se adaptează reciproc și structura care apare din interacțiunea lor.
Experimentele sale indicau faptul că percepția depinde de activitatea simultană și cooperativă a milioane de neuroni răspândiți pe întinderi ale cortexului. Aceste populații pot trece brusc de la un tipar de activitate la altul ca răspuns la variații foarte mici ale semnalului. Freeman considera că dinamica de tip haotic nu este o defecțiune a creierului, ci una dintre condițiile flexibilității sale. Ea îi permite să genereze configurații noi, să reacționeze la situații neprevăzute și, posibil, să producă idei noi.
Controlul complet și predictibilitatea absolută ar putea face un sistem prea rigid. O anumită instabilitate îi permite creierului să nu răspundă mecanic în același fel la fiecare stimul, ci să țină seama de context, de experiența precedentă și de starea actuală a organismului.
În formularea lui Freeman, acest „haos controlat” ar putea reprezenta una dintre proprietățile care diferențiază creierul de o mașină convențională de inteligență artificială.
De la neuroni izolați la rețele dinamice
Știința rețelelor încearcă să studieze creierul la acest nivel intermediar dintre neuronul individual și organismul întreg. În loc să analizeze exclusiv activitatea unei singure regiuni, cercetătorii examinează nodurile, conexiunile, modulele și schimbările de organizare care apar în timp.
Creierul operează pe scări temporale și spațiale foarte diferite. Unele procese moleculare se desfășoară în fracțiuni de secundă, în timp ce învățarea, memoria, dezvoltarea și modificările de personalitate se întind pe ani. O modificare microscopică, precum plierea defectuoasă a unei proteine, poate produce în timp schimbări ale rețelelor cerebrale, ale comportamentului și ale vieții sociale.
De aceea, comportamentul sistemului nu poate fi înțeles prin simpla însumare a proprietăților neuronilor. Contează arhitectura relațiilor dintre ei, modul în care rețeaua se reorganizează și felul în care activitatea unei regiuni schimbă condițiile de funcționare ale celorlalte. Știința rețelelor a fost propusă explicit ca instrument pentru studierea organizării și dinamicii creierului ca sistem complex.
Olkowski opune această abordare tendinței de a presupune că suficiente date și suficientă putere de calcul vor produce automat o explicație a minții. Datele pot dezvălui regularități, dar regularitățile statistice nu constituie singure o teorie a conștiinței. A prezice un răspuns nu înseamnă neapărat a explica de ce acel răspuns este însoțit de experiență subiectivă.
Nu este vorba doar despre puterea de calcul
Argumentul lui Olkowski nu demonstrează că o mașină conștientă este imposibilă. Nu există în prezent o teorie suficient de completă a conștiinței pentru a stabili definitiv ce tip de sistem o poate produce.
El arată însă de ce nu putem concluziona că apariția conștiinței artificiale este doar o problemă de mărire a numărului de parametri, de accelerare a procesoarelor sau de perfecționare a algoritmilor.
Dacă mintea depinde de afect, homeostazie, chimie, metabolism, corp, dezvoltare și istorie evolutivă, atunci reproducerea unor performanțe cognitive nu este echivalentă cu reproducerea întregului sistem care produce experiența umană. Un model lingvistic poate descrie durerea, poate identifica situațiile în care oamenii vorbesc despre durere și poate formula răspunsuri adecvate, fără ca din aceste capacități să rezulte că simte ceva.
Creierul nu este un computer biologic care așteaptă să fie copiat într-un material mai rapid. Este un organ viu al unui corp care trebuie să-și conserve existența, să-și regleze starea internă și să acționeze într-o lume nesigură. Gândirea nu se desfășoară separat de această luptă continuă pentru echilibru, ci se dezvoltă în interiorul ei.
Conștiința, în teza urmărită de Olkowski, nu este produsul final al unei succesiuni de operații logice. Ea este modul în care existența unui organism dobândește valoare pentru organismul însuși: unele stări sunt căutate, altele sunt evitate, unele situații promit satisfacerea unei nevoi, iar altele amenință integritatea corpului.
Cortexul transformă această viață afectivă într-o lume de obiecte, persoane, concepte și amintiri. Limbajul permite formularea și comunicarea experienței. Rațiunea poate compara posibilități și anticipa consecințe îndepărtate. Dar sub toate acestea rămâne un sistem biologic vechi, chimic și autoorganizat, care nu doar procesează informații, ci are ceva de pierdut.
Aceasta este diferența pe care metafora computerului riscă să o ascundă.
