|
 În episodul cu nr.11 al seriei noastre vorbim despre munţi şi vulcani. Munţii reprezintă cele mai înalte forme de relief terestre. O clasificare a munţilor se poate baza pe tipul plăcilor continentale implicate în formarea acestora.
Insule, peninsule, istmuri şi strâmtori (10)
Aceste plăci pot fi una oceanică şi una continentală sau ambele continentale. După ce au fost ridicaţi de forţele tectonice, înfăţişarea munţilor este modelată de către procesele de dezagregare şi eroziune. O altă metodă de clasificare se bazează pe tipul de interacţiune dintre aceste plăci tectonice.
Procesul de formare a lanţurilor muntoase este un proces care se desfăşoară fără întrerupere. Astfel se formează mereu munţi noi, iar cei vechi sunt transformaţi datorită eroziuni şi altor astfel de fenomene în podişuri şi dealuri, iar apoi în câmpii. Relieful montan nu este prielnic desfăşurării majorităţii activităţilor umane, putând fi folosit doar pentru păstorit şi extracţii miniere.
Toate apele curgătoare îşi au izvoarele în munţi, acest lucru lăsându-şi amprenta supra acestora. Apele erodează chiar şi cea mai dură rocă şi formează forme de relief specifice. Astfel de forme de relief sunt şi peşterile şi grotele, formate în special în munţii calcaroşi. Cei mai înalt vârf montan de pe Terra este vârful Everest (în tibetană: Chomolungma), 1.848m, din lanţul Munţilor Himalaia.
Cutarea
Rocile aflate la adâncimi mari, supuse la temperaturi ridicate, devin ductile şi se pot deforma, ceea ce duce la fenomenul de cutare al scoarţei şi la tendinţa de producere a munţilor. Straturile de rocă se curbează şi se dislocă într-o mare varietate de forme arcuite. Cutele ascendente denumite anticlinale, sunt despărţite de cute descendente denumite sinclinale. Dealurile din apropierea lanţurilor montane sunt de obicei cute, cu plan de simetrie vertical. În interiorul munţilor, unde temperaturile sunt foarte ridicate, cutele pot atât de înclinate încât să devină aproape plane, iar creasta lor se desprinde şi alunecă sau este împinsă pe un plan de falie. Cutarea este un fenomen în care îşi au originea multe lanţuri muntoase.
Coliziuni între continente
Unele dintre cele mai impresionante lanţuri muntoase precum Himalaia, au apărut prin coliziunea directă a două continente. De obicei la întâlnirea a două plăci tectonice are loc fenomenul denumit subducţie. Subducţia este fenomenul prin care la întâlnirea a două plăci tectonice, placa mai grea, cu o densitate mai mare coboară sub cea mai uşoară. La întâlnirea a două continente, densitatea apropiată a plăcilor lor face ca subducţia să nu poată avea loc. Neavând loc subducţia, cele două plăci se ciocnesc, formând imense lanţuri muntoase cutate.
Coliziunea oceane-continente
Atunci când o placă oceanică se apropie de o placă continentală, are loc fenomenul de subducţie. Placa oceanică, având o densitate mai mare coboară sub continentală. Acest tip de subducţie a creat Anzii, Munţii Japoniei şi munţii din Insule Aleutine.
Munţii vulcanici
Munţii vulcanici se formează la depărtarea a două plăci tectonice. Când cele două mase de rocă se îndepărtează una de cealaltă, magma fierbinte (rocă topită, din astenosferă) se ridică la suprafaţă şi formează o rocă cristalină. Astfel prin solidificarea magnei ieşită la suprafaţă, ia naştere un nou lanţ muntos.
Vulcanii
Vulcanul Stromboli, Sicilia
Erupţia vulcanică este o demonstraţie înspăimântătoare a forţelor se sălăşluiesc în străfundurile Terrei. Suprafaţa Terrei a fost modelată puternic de către vulcanism, pe parcursul întregii sale existenţe. Vulcanii activi reflectă dinamismul permanent al planetei.
Vulcanismul
Vulcanismul reprezintă procesul prin care magma - roci topite din străfundurile Terrei - iese la suprafaţă. Camerele magmatice din scoarţă sunt create prin topirea şi deplasarea rocilor topite din manta şi scoarţă. Magmă urcă prin diverse crăpături ale scoarţei şi iese prin conul vulcanului. În afară de magmă vulcanii mai eliberează şi diverse gaze, cenuşă şi fragmente de rocă.
Lave şi vulcani
Magma ieşită la suprafaţă poartă numele de lavă, iar proprietățile lavei depind de magma din care provin. Magma poate prezenta diferite compoziţii chimice, diferite densităţi, temperaturi. Lavele cu mult siliciu şi temperaturi scăzute sunt foarte vâscoase şi se deplasează lent. Dacă ajung la suprafaţă foarte gazoase, erupţiile sunt explozive. Lavele bazaltice conţin puţin siliciu, au temperaturi ridicate, prezintă o fluiditate ridicată şi o viteză mare de curgere (100 km/ h).
Tipuri de erupţii vulcanice
Vulcanologii au descoperit diferite tipuri de erupţii vulcanice. Erupţiile stromboliene sunt izbucniri explozibile, cu o durată de câteva secunde. Erupţiile vulcaniene sunt mai explozive, eliminând cenuşă şi roci foarte fărâmiţate. Coloanele eruptive se pot înălţa până la 10-20 km, iar cenuşa se împrăştie pe suprafeţe mari. Erupţiile pliniene lansează coloane de gaze şi roci fărâmiţate până la înălţimi foarte mari. Erupţiile hawaiene produc cantităţi mari de lavă cu vâscozitate redusă, deci cu o viteză mare de înaintare.
Depunerile vulcanice
Multe tipuri de materiale vulcanice se pot păstra în depozite de roci stratificate, iar analizarea lor aduce informaţii bogate despre vulcanismul din trecut. Piroclastele sunt fragmente de roci vulcanice, cu compoziţii şi structuri diverse. Ele se formează prin erupţiile vulcanice ale magmelor de bază, care se transformă în coloane gazoase conţinând fragmente de roci şi minerale, precum şi cioburi de sticlă. Depunerile sunt clasificate în funcţie de dimensiunea particulelor. Cele mai mici particule, denumite în general cenuşă, sunt atât de fine încât plutesc în aer zile întregi de la erupţie. Fragmentele se pot combina şi cu gazele fierbinţi, producând revărsări piroclastice incandescente care se rostogolesc pe sol cu viteze de 100 km/h.
Vecinii noştri, vulcanii
Chiar dacă au fost mereu temuţi de către oameni, vulcanilor li s-au recunoscut şi efectele benefice. Cenuşa vulcanică are efecte pozitive asupra fertilităţii solurilor. În Sicilia versanţii vulcanului Etna au fost cultivaţi timp de mii de ani şi au reprezentat o importantă sursă de produse agricole.
Activitatea seismică este cel mai frecvent monitorizat parametru al vulcanilor activi, deoarece erupţiile vulcanice sunt însoţite de obicei de seisme. Intensificarea activităţii seismice indică probabilitatea ca un vulcan să erupă. Mişcarea magmei produce modificări în câmpul magnetic al vulcanului, iar gazele emise oferă informaţii importante despre erupţiile vulcanice. În Japonia s-a descoperit o metodă de prezicere a erupţiilor bazată pe analiza gazelor emise, metodă care permite prezicerea cu câteva luni înainte a unei erupţii. Deşi nu s-a descoperit încă o metodă infailibilă de predicţie a erupţiilor vulcanice, aceste metode oferă un sprijin important în acest domeniu.
Dealurile, podişurile şi câmpiile (12)
|
