Scientia

Sistemul solar este format din Soare, opt planete şi sateliţii acestora, planetele pitice, asteroizi, obiecte din centura Kuiper, comete şi praf interplanetar. În continuare, descoperiţi cum a luat naştere sistemul nostru solar şi care este structura acestuia.

Înainte de a începe prezentarea acestuia este necesară introducerea câtorva termeni:

1) Planetă
Conform Uniunii Internaţionale Astronomice (IAU – International Astronomical Union), o planetă este un corp ce orbitează Soarele şi:

i) Are destulă masă pentru a avea o formă sferoidală;
ii) A eliberat vecinătatea sa de obiecte mai mici.

În componenţa Sistemului Solar intră opt planete: Mercur, Venus. Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.

2) Planetă pitică: spre deosebire de o planetă normală, ea nu este nevoită să îşi fi eliberat vecinătatea de obiectele mai mici ce pot orbita acolo.

Sistemul Solar cuprinde, până în acest moment, trei planete pitice: Ceres, Eris şi Pluto.

3) Sateliţi naturali (lunile) sunt obiectele ce orbitează în jurul planetelor, al planetelor pitice sau al celorlalte corpuri din Sistemul Solar.

4) O unitate astronomică (ua) reprezintă, aproximativ, distanţa de la Soare la Terra. Ea este  de circa 149.598.000 km.

5) Un an-lumină constituie distanţa parcursă de lumină într-un an şi este egal cu 63.240 ua.

6) Distanţa minimă faţă de Soare atinsă de o planetă în timpul orbitei sale se numeşte periheliu.

7) Distanţa maximă faţă de Soare atinsă de o planetă în timpul orbitei sale se numeşte afeliu.

8) Ecliptica este planul în care sunt situate orbitele planetelor (aproximativ).

9) Legile lui Kepler sunt legi după care se ghidează toate obiectele ce orbitează în jurul Soarelui sau în jurul altui corp galactic.

Conform teoriei nebulare propuse de Immanuel Jant în 1775 şi, independent, de către Pierre Simon Laplace, formarea sistemului solar a început acum 4,6 miliarde de ani prin contractarea unui nor molecular gigant. Acest nor se întindea, probabil, pe mai mulţi ani-lumină şi a dat naştere la mai multe stele. Studiile anumitor meteoriţi au indicat urmele unor elemente chimice ce se formează în interiorul unor stele ce ulterior au explodat (supernove). Undele de şoc ce au urmat exploziilor stelare au dus probabil la constituirea Soarelui prin crearea unor regiuni cu o densitate mărită ce apoi au implodat sub acţiunea propriei gravitaţii ce a devenit mai puternică decât forţa de presiune a gazului nebular. Pe măsură ce nebuloasa se contracta, legea conservării momentului o făcea să se rotească tot mai repede, materialul din aceasta condensându-se iar atomii ciocnindu-se cu o frecvenţă tot mai mare.

Pe când centrul acesteia devenea treptat tot mai cald, gravitaţia, presiunea gazului, câmpurile magnetice şi rotaţia ei au determinat aplatizarea nebuloasei şi au generat un disc protoplanetar cu un diametru de circa 200 ua şi o protostea densă în mijloc. Aproape 100 de milioane de ani mai târziu, presiunea şi densitatea hidrogenului din centru au devenit destul de ridicate pentru ca în protostea să se declanşeze fuziunea termonucleară.

Disc protoplanetar în nebuloasa Orion.
Credit: NASA/Hubble Space Telescope

Acest lucru a continuat până în momentul când a fost stabilit un echilibru hidrostatic între energia termală şi forţa gravitaţională. În prezent, protosteaua este o stea. Din restul discului protoplanetar au luat naştere planetele prin intermediul procesului de acreţie. Acest proces a însemnat că, pe măsură ce particulele de praf se adunau formând obiecte tot mai mari, ele curăţau vecinătatea lor de alte obiecte mai mici, sporindu-şi astfel ele însele masa şi devenind obiecte cu diametre de circa 5 km. Apoi, pe parcursul a milioane de ani ele au continuat să crească în dimensiuni acumulând cam 15 cm pe an.

Însă, în interiorul sistemului solar temperatura era mult prea ridicată pentru ca molecule precum apa şi metanul să se condenseze. Mai mult decât atât, planetoizii formaţi aveau dimensiuni mici (circa 0,6% din masa discului) şi erau alcătuiţi din compuşi chimici cu puncte de topire înalte ca silicaţi şi metale. Ulterior, aceştia s-au transformat în planetele terestre (Mercur, Venus, Terra şi Marte).

Dincolo de limita în care molecule volatile ca cele descrise anterior puteau rămâne în stare solidă, au luat naştere giganţii gazoşi (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun). Puternica forţă gravitaţională a lui Jupiter a împiedicat formarea unei planete cu o orbită interioară apropiată de acesta, ceea ce a dus la apariţia centurii de asteroizi.

De îndată ce Soarele a început să producă energie, vântul solar a împrăştiat gazul şi praful din discul protoplanetar în spaţiul interstelar oprind, astfel, creşterea în dimensiune a planetelor.

Soarele (2)

Articol preluat de pe portalul de astronomie regulus.ro, cu acordul autorului.