Deci te-ai uitat la fiecare episod din ”Lie to me”, ai citit toate articolele din univers despre modul în care se poate depista un zâmbet fals şi ai devenit al naibii de bun la detectarea acestor mişcări faciale trecătoare şi involuntare numite microexpresii. Eşti gata să faci pariu pe orice că ai putea depista un mincinos doar „citind” indiciile „scrise” pe feţişoara lui de mincinos prost. Doar că nu-i aşa. Nu poţi.

Microexpresiile, aşa cum le-a definit psihologul Paul Ekman (care a inventat termenul de „microexpresie”, fiind practic principala autoritate în domeniu, şi care le studiază rolul în detectarea minciunilor de aproape o jumătate de secol), sunt:

... expresii faciale foarte scurte, care durează între 1/25 şi 1/15 de secundă. Acestea apar atunci când o persoană ascunde, fie în mod deliberat, fie inconştient, o emoţie resimţită. Oricare dintre cele şapte emoţii despre care s-a dovedit că au o exprimare universală poate apărea într-o microexpresie: furia, frica, tristeţea, dezgustul, dispreţul, surprinderea şi fericirea.

Microexpresiile aparţin, aşadar, domeniului „limbajului trupului” (sau al indicilor non-verbali, dacă vreţi să mă exprim mai pretenţios) şi se pot distinge prin aceea că se referă explicit la faţă şi la situaţiile specifice în care este probabil ca ele să apară, adică o situaţie în care emoţia resimţită este, în mod intenţionat sau nu, ascunsă.

Drept rezultat, microexpresiile au potenţialul de a dezvălui sentimente ascunse (N. B.: Acestea au fost detectate pentru prima oară de către psihologii Ernest Haggard şi Kenneth Isaacs atunci când cei doi analizau înregistrări cu oameni care făceau terapie de cuplu) şi astfel le-ar putea folosi oamenilor (poliţie, părinţi, jucători de poker, un soţ suspicios) care ar avea de câştigat din a şti ce poziţie adoptă cu adevărat cineva într-o chestiune – sau, mai precis, dacă acel cineva minte. Întreaga premisă a serialului „Lie to me”, care îl are în rolul principal pe Tim Roth, un detector de minciuni uman nefiresc de priceput, se bazează aproape în întregime pe cercetările din domeniul microexpresiilor.

E important de menţionat că, deşi „Lie to me” este un serial de televiziune, microexpresiile sunt 100% reale. Sunt dificil de detectat şi chiar şi mai dificil de analizat, dar sunt adevărate. Însă repetăm: probabil că nu le poţi folosi la fel ca Tim Roth.

Există mai multe motive pentru asta, dar probabil că cel mai important este acela că o microexpresie, de una singură, îţi poate spune, de fapt, doar dacă o persoană resimte vreo emoție. Chiar dacă poţi determina cu precizie despre ce emoţie este vorba – să zicem că e frică – tot ce poţi spune pe baza evaluării tale este că persoanei cu care vorbeşti îi este frică. Să spunem că interoghezi pe cineva suspectat de crimă şi că detectezi o microexpresie specifică fricii. Persoana se teme din cauză că eşti aproape să descoperi că a comis crima sau din cauză că este interogată de un ciudat care se holbează la faţa ei aşa cum s-ar holba un câine la nişte coaste?

Ideea este că întotdeauna contextul – situaţional, emoţional, al relaţiei tale cu persoana pe care o interoghezi – este incredibil de important atunci când citeşti microexpresiile cuiva. Apropo, importanţa contextului se aplică şi analizei altor forme de limbaj al trupului. După Joe Navarro, fost agent FBI de contraspionaj şi expert în indicii non-verbale, picioarele unei persoane tind să fie şi mai grăitoare atunci când vine vorba de dezvăluirea sentimentele şi intenţiilor decât faţa. Şi mult mai importantă decât picioarele sau faţa, de unele singure, pare să fie „citirea” simultană a întregului corp, despre care Navarro spune că „transmite constant informaţii vitale”.

Dar chiar şi dacă ai fost antrenat să detectezi orice indiciu corporal, tot rămâne incredibil de improbabil să fii pregătit să ghiceşti atunci când o persoană vrea sau nu să te înşele. Îl cităm din nou pe Ekman, cercetătorul pionier din domeniul microagresiunii, de această dată din cartea sa, „Minciunile adulţilor”: „Majoritatea mincinoşilor pot păcăli majoritatea oamenilor majoritatea timpului”. Asta include şi oamenii care au fost învăţaţi să interpreteze limbajul trupului.

„Cercetarea noastră”, explică el în continuare, „şi cercetările multor altora, au scos la iveală faptul că puţini oameni nu merg la noroc atunci când afirmă că cineva minte sau nu”. Cercetarea sa a arătat şi că (o să scriu asta cu litere îngroşate doar ca să mă pot referi uşor la frază atunci când văd că cineva aduce vorba de ea în comentarii) „majoritatea omenilor cred că emit judecăţi corecte, chiar dacă nu e aşa”. Permiteţi-ne să repetăm: NU SUNTEŢI TIM ROTH.

Bine, dar atunci stai... gen... dacă tu chiar POŢI să-ţi dai seama când oamenii mint? Dacă eşti cu adevărat Tim Roth? Ei bine, atunci poate că eşti unul din „puţinii oameni excepţionali care”, afirmă Ekman, într-adevăr „pot să detecteze o înşelăciune cu destul de mare precizie”.

Şi aici lucrurile devin puţin ciudate.

Acum câţiva ani, Ekman s-a alăturat psihologei Maureen O'Sullivan de la Universitatea din California, San Francisco, pentru a iniţia un proiect de cercetare care nu numai să investigheze abilitatea oamenilor de a detecta minciuni, dar să şi caute în mod activ „vrăjitori ai adevărului”, adică oameni capabili să identifice minciunile altor oameni în cel puţin 80% din testele standardizate. „Deşi majoritatea grupurilor, incluzând aici agenţi de poliţie, agenţia CIA şi FBI, avocaţi, studenţi şi terapeuţi, nu au o rată de succes mult mai mare decât cea a purei întâmplări”, a spus O'Sullivan într-o declaraţie din 2004, „vrăjitorii” pot, de obicei, să depisteze când o persoană minte, fie că minciuna are legătură cu o părere sau cu „ce simte o persoană în legătură cu un furt”.

Până în 2004, „Proiectul vrăjitorul” testase peste 13.000 de oameni, iar O'Sullivan şi Ekman identificaseră 31 de „vrăjitori”. Dacă ne luăm după aceste numere, mai puţin de 25 de oameni din 10.000 sunt suficient de buni în a detecta minciunile încât să merite statutul de „vrăjitori”.

Şi totuşi, faptul că există chiar şi atâţia „vrăjitori” este cu siguranţă surprinzător, nu-i aşa? Aceasta este adevărata întrebare – există, într-adevăr, oameni care posedă abilitatea neobişnuită de a „citi” expresiile faciale trecătoare, gesturile mâinilor sau schimbările de la nivelul greutăţii corporale şi să-ţi ghicească adevăratele sentimente, păreri sau cunoştinţe în legătură cu un subiect? Ai putea cu adevărat să fii Tim Roth?

O critică statistică a „Proiectului vrăjitorul”, realizată de către psihologii Charles F. Bond Jr. şi Ahmet Uysal, a considerat descoperirile lui O'Sullivan şi Ekman drept suspecte din punct de vedere statistic şi metodologic. „Analizele dezvăluie faptul că norocul poate explica rezultatele pe care autorii le atribuie „vrăjitoriei””, scriu cercetătorii într-un număr din 2007 de-al publicaţiei Law and Human Behavior. „Astfel, după logica statistică obişnuită a cercetării psihologice, afirmaţiile lui O'Sullivan şi Ekman despre „vrăjitorie” sunt nefondate.”

În acelaşi număr al Law and Human Behavior, O'Sullivan i-a sărit în apărare lui Ekman şi s-a apărat şi pe sine printr-o lucrare intitulată „Unicorns or Tiger Woods: are lie detection experts myths or rarities?" („Unicorni sau Tiger Woods: sunt experţii în detectarea minciunilor un mit sau o raritate?”). Lucrarea îi critică pe Bond şi Uysal, susţinând că au denaturat sau interpretat greşit „Proiectului vrăjitorul” şi descoperirile din cadrul acestuia.

Aprinsa dezbatere” asupra muncii lui Ekman şi O'Sullivan din domeniul detectării minciunii continuă; şi, în special în domeniul microexpresiilor, Ekman rămâne o figură controversată. Eforturile sale de a-i învăţa analiza microexpresiilor pe agenţii de la TSA (Transportation Security Administration, adică Administraţia pentru Securitatea Transportului) au dat rezultate nesatisfăcătoare. Psihologul Charles Honts de la Universitatea de Stat din Boits, fost poligrafist la Ministerul Apărării, care a fost instruit de Ekman şi care este acum specializat în studiul înşelăciunii, susţine că fiecare din încercările sale de a replica experimentele lui Ekman a eşuat. „Nu există prea multe date ştiinţifice care să sprijine afirmaţiile lui Ekman”, a spus Jay Nunamaker, inginerul şef în calculatoare al proiectului „Embodied avatar”, un program digital de detectare a minciunilor, într-un interviu acordat pentru WIRED, publicat ceva mai devreme anul acesta. „Aplicarea lor detectării minciunilor este o exagerare”.

În ceea ce priveşte această dispută, este poate suficient să ne referim la titlul scris de O'Sullivan în apărarea descoperirilor „Proiectului vrăjitorul” făcute de ea şi Ekman: „Unicorns or Tiger Woods: are lie detection experts myths or rarities?" („Unicorni sau Tiger Woods: sunt experţii în detectarea minciunilor un mit sau o raritate?”) atunci când vine vorba despre dezbaterea referitoare la faptul că eşti sau nu capabil să-ţi dai seama dacă o persoană minte. Când o abilitate devine atât de rară încât să fie confundată cu un mit, este probabil lipsit de riscuri să presupunem că nu o ai.

Pe scurt: Nu. Nu eşti Tim Roth.   



Traducere de Ana Dumitrache după no-you-cant-tell-someone-is-lying-by-reading-their-mi.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.