Scientia

Un studiu realizat de o echipă multinaţională sugerează că spre sfârşitul ultimei ere glaciare a avut loc o mare reorganizare a sistemului de curenţi oceanici din Pacificul de Nord, cu efecte considerabile în ceea ce priveşte modul în care s-a autoreglat clima pentru a se reîncălzi.

DESPRE ROLUL PACIFICULUI DE NORD ÎN ULTIMA ERĂ GLACIARĂ

Se pare că spre sfârşitul ultimei ere glaciare a avut loc o mare reorganizare a sistemului de curenţi oceanici din Pacificul de Nord, iar, potrivit unui studiu publicat de o echipă de oameni de ştiinţă din Japonia, Hawaii şi Belgia, aceste schimbări au jucat un rol considerabil în determinarea modului în care s-a reglat clima pentru a se reîncălzi.

Panoul din stânga corespunde situaţiei din urmă cu 21000 de ani.
Cel din dreapta înfăţişează modificările apărute cu  17,500-15,000 de ani în urmă,
concomitent cu modificări la mari adâncimi în Pacificul de Nord.
Credit: IPRC/SOEST via Science Daily

Clima planetei noastre se reglează în mare parte prin intermediul curenţilor oceanici, care transportă apa caldă de la suprafaţă către regiunile polare şi transportă, prin adâncuri, apa rece din aceste regiuni spre ecuator. Pe măsură ce apele calde se răcesc în Atlanticul de Nord, acestea se scufundă şi acţionează asemenea unei pompe pentru sistemul de curenţi oceanici. Este binecunoscut faptul că au existat perioade în trecut când ramura nord-atlantică a sistemului de curenţi a fost oprită din cauza topirii gheţarilor. Aceştia au eliberat suficient de multă apă rece pentru a bloca transportul de apă caldă dinspre ecuator, contribuind astfel la scăderea considerabilă a temperaturilor în emisferă nordică. Ultima dată când un astfel de eveniment a avut loc, a fost în timpul ultimei ere glaciare, acum 15.000 - 17.500 de ani. Tot în acest interval, se pare că ramura nord-pacifică a sistemului de curenţi oceanici a suferit o schimbare drastică. Potrivit lui Alex Timmermann, unul dintre autorii studiului, „schimbările din ramura nord-pacifică a sistemului de curenţi ar fi echilibrat impactul opririi fluxului din Atlantic, prevenind astfel o răcire şi mai drastică a emisferei nordice”.

Reprezentare a mecanismului curenţilor oceanici
Credit: Wikimedia Commons

Yusuke Okazaki, coordonatorul studiului, explică felul în care aceste schimbări ar fi putut avea loc: „acum aproximativ 17.000 de ani apele de la suprafaţă, din Pacificul de Nord, devenind tot mai sărate, au început să se scufunde într-un ritm tot mai accentuat. Aceasta a condus la formarea unui curent de apă rece care curgea spre sud, prin partea vestică a oceanului, la adâncimi de 2000-3000 de metri. Fenomenul ar fi fost accentuat şi de curentul puternic de apă caldă orientat spre Polul Nord, care asigura astfel sursa de apă pentru curentul rece”. O consecinţă importantă a acestei schimbări de traseu pentru curenţii din Oceanul Pacific ar fi agitarea apelor bogate în carbon din adâncuri, contribuind astfel la creşterea concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă, creştere responsabilă apoi de încălzirea climei şi de sfârşirea erei glaciare.

Datele colectate pentru acest studiu provin din datarea cu radiocarbon a 30 de miezuri de sedimente din diverse zone ale Pacificului de Nord. O comparaţie a concentraţiilor de carbon în organismele marine ce trăiesc la suprafaţă sau în adâncul oceanului, oferă informaţii despre fluxul curenţilor de apă. Din acestea, savanţii pot reconstrui şi trasa o hartă a modificărilor traseelor curenţilor oceanici de-a lungul timpului. Pentru a completa aceste analize observaţionale, autorii au folosit şi un model computerizat care simulează interacţiunile dintre bazinele oceanelor, apa îngheţată, atmosferă, vegetaţia de pe uscat şi ciclurile marine globale. Acest model a fost rulat pentru condiţii ce simulau topirea gheţarilor de acum 15.000 - 17.500 de ani, când a fost întrerupt circuitul din Atlanticul de Nord. Simularea computerizată a indicat exact aceeaşi reorganizare a traseului din Pacificul de Nord precum cea indicată din analiza sedimentelor. Ambele surse sugerează că, în acea perioadă, Pacificul de Nord a funcţionat asemenea unui generator de rezervă, diminuând efectele scăderii temperaturilor din Atlanticul de Nord.

Coincidenţa pare a fi mai mult decât o întâmplare însă Timmermann concluzionează că „un ultim test pentru mecanismul propus ar fi o secţiune sedimentară prin Strâmtoarea Kamceatka. Aceasta ar indica modificările de masă şi de debit de apă pentru ceea ce ar fi fost o strangulare a curenţilor adânci din Pacific, la începutul perioadei menţionate”.

Sursa: http://www.sciencedaily.com/releases/2010/07/100708141543.htm

Autor: Ionuţ Micu