Scientia

Papagalul Alex a murit în 2007, după ce reuşise să înveţe mai multe cuvinte decât oricare altă pasăre înaintea lui. El a schimbat percepţia asupra inteligenţei animale. Dar instruirea lui nu ar fi fost posibilă fără un asistent trăsnit, care pretindea că este un papagal.

Alex, un papagal african gri, a trăit doar puţin peste treizeci de ani, însă i-a consacrat aproape pe toţi ştiinţei. Proprietarul şi colaboratorul lui, doctorul Irene Pepperberg, a rugat un angajat al magazinului de animale să aleagă la întâmplare un papagal pentru ea. Când l-a adus în laborator, ea a încercat să-l înveţe să vorbească – nu ne referim aici la răspunsurile mecanice pe care unele animale sunt antrenate să le ofere atunci când aud un semnal predeterminat, ci la un limbaj adevărat, care i-ar putea ajuta pe oameni să-i înţeleagă procesele cognitive.

Alex putea descrie diferenţele referitoare la forma, mărimea, materialul şi culoarea obiectelor. Era, de asemenea, capabil să combine cuvintele pe care le ştia pentru a inventa denumiri noi pentru unele obiecte pe care nu le mai văzuse niciodată. Oamenii de ştiinţă încă dezbat cât de mult înţelegea el cu adevărat din ceea ce spunea. Dar, mai întâi de toate, cum poţi învăţa o pasăre să vorbească?

Oamenii învaţă limbajul în mare parte privind alţi oameni vorbind. Noi învăţăm majoritatea cuvintelor auzind pe altcineva folosindu-le şi apoi determinând sensul lor din context. Pe de altă parte, papagalii ascultă oamenii vorbind de mult timp, fără să se fi alăturat conversaţiei. Oamenii sunt exemple pentru alţi oameni. Un papagal trebuie să fie un exemplu pentru un alt papagal. Iar când nu există niciun papagal vorbitor prin preajmă, trebuie să se mulţumească şi cu un om.

Alex a fost antrenat folosind metoda Model-Rival. Doi oameni se găseau în aceeaşi cameră cu el. Pepperberg juca rolul antrenorului, în timp ce bietul ei asistent trebuia să fie tovarăşul papagal al lui Alex. Antrenoarea vorbea cu asistentul exact aşa cum o făcea şi cu Alex, dându-i acestuia teste. De exemplu, ea ţinea în mână un pătrat şi întreba ”ce formă?” sau ”ce culoare?”. Când asistentul nimerea răspunsul corect, era lăudat, mângâiat şi i se oferea atenţie, fiindu-i permis şi să se joace cu forma. Rivalul era încurajat să se joace cu aceasta în acelaşi fel în care ar fi făcut-o şi papagalul.

Alex îl privea pe ”tovarăşul său papagal” şi devenea gelos. El primea întreaga atenţie. Aşa că atunci când a venit rândul lui, acesta încerca şi el să dea răspunsuri ”corecte”. Rolul asistentului era să genereze un sentiment de rivalitate frăţească în mintea papagalului. Mai mult, acesta nu avea voie să nimerească mereu răspunsul. Uneori el trebuia ”să se dea la fund”, oferind răspunsuri denaturate sau incorecte. Atunci era pedepsit  - antrenorul ascundea obiectul - şi trebuia să încerce pe cât de bine posibil să arate ca un papagal spăşit. Alex învăţa contemplând eşecul rivalului său.

Această metodă de antrenament a continuat timp de decenii, perioadă în care Alex a devenit una dintre cele mai faimoase păsări din lume. Apărea în ziare şi reviste, ameliorând percepţia oamenilor asupra puterii de înţelegere a animalelor şi asupra lucrurilor pe care le puteau face dacă erau antrenate. În tot acest timp, mai mulţi cercetători – probabil unii tineri – trebuiau să-şi petreacă zilele croncănind şi identificând, uneori în mod eronat, câte colţuri are un pătrat. Când Alex a murit în 2007, mulţi oameni din întreaga lume s-au întristat şi multe cercetări potenţiale au fost irosite.

Este posibil ca o persoană să fi zâmbit, totuşi.

Textul reprezintă traducerea articolului The scientist who pretended to be a parrot, publicat de io9.com.
Traducerea: Ana Cristina Dumitrache