Scientia

Probabil majoritatea părinţilor au fost întrebaţi de foarte curioasele lor odrasle despre motivul culorii albastre a cerului. Probabil că mulţi au căzut pe gânduri. Răspunsul la această întrebare stă în fenomenul denumit difuzie a luminii.

Atunci când lumina albă întâlneşte atomii de oxigen şi azot din atmosfera Pământului, componentele sale de frecvenţă înaltă, asociate culorii albastre, se ciocnesc cu electronii care orbitează în jurul nucleelor atomilor de azot şi oxigen. Acest lucru face ca lumina de frecvenţă înaltă din spectrul vizibil să fie împrăştiată în toate direcţiile. Este vorba de componentele luminii albe din zona culorilor violet, indigo şi albastru a spectrului vizibil. Acestea sunt culorile reflectate de atomii din componenţa atmosferei terestre şi, în consecinţă, aceste nuanţe dau şi culoarea cerului, aşa cum îl percepe ochiul uman.

O explicaţie un pic mai tehnică...

Lumina Soarelui este dispersată de moleculele de oxigen şi azot din atmosferă, care sunt mult mai mici decât lungimea de undă a luminii. Cu cât lungimea de undă este mai mică (cu cât este mai mare frecvenţa), cu atât electronii devin mai agitaţi. Pentru că lumina roşie are o lungime de undă mai mare decât cea albastră, electronii sunt mai excitaţi de lumina albastră.

Pe de altă parte, dispersia luminii este cu atât mai importantă, cu cat este mai mică lungimea de undă a luminii incidente. În fapt, lumina albastră este de aproximativ 5 ori mai mult dispersată decât cea roşie.

Privind la tabelul de mai sus se poate observa un lucru: lumina violetă este cea cu frecvenţa cea mai mare. Prin urmare se naşte întrebare firească: de ce nu este cerul violet? Răspunsul ţine de biologie: pur şi simplu noi oamenii suntem mai sensibili la culoarea albastră decât la violet şi deşi, teoretic, cerul ar trebui să fie violet, pentru că suntem "construiți" să receptăm mult mai bine albastrul, frecvenţele corespondente culorii albastre sunt decisive în stabilirea culorii cerului.