Medicina a avut de-a lungul secolelor un parcurs extrem de sinuos şi obscur. Multe dintre metodele aplicate de medici în trecut erau vătămătoare ori chiar puneau în pericol viaţa pacientului. Citiţi azi despre sângerarea medicală, purgaţie şi clismă.
Medicina a avut de-a lungul secolelor un parcurs extrem de sinuos şi obscur, până să ajungă la progresele uimitoare din zilele noastre. În tot acest timp practicile medicale vătămau mai mulţi pacienţi decât vindecau. Se estimează că pacientul mediu consultat de un medic de valoare medie a început să aibă o şansă de peste 50% de a i se îmbunătăţi starea de sănătate abia din al doilea deceniu al secolului XX.
Multe dintre metodele aplicate de medici în trecut erau, în cel mai bun caz, ineficiente. Adeseori însă provocau dureri sau infirmităţi pe care pacientul nu le avea când a ajuns la doctor, asta în cazul fericit în care nu îi luau viaţa. Iar riscul de a muri de mâna unui doctor era cu atât mai mare dacă bolnavul era o persoană înstărită sau un membru al nobilimii sau al casei regale, putând astfel să îşi permită mai mulţi medici, cu toţii stresaţi de salvarea vieţii sale. Măcar un om de rând, fără posibilitatea de a plăti un doctor, cel puţin ar mai fi avut o şansă. Medicii aveau însă cele mai bune intenţii şi puneau în practică metode de tratament legitime, acceptate universal şi recomandate de şcolile medicale ale vremii.
Practicile medicale care au indus frica şi neîncrederea populaţiei în ajutorul medical, se bazau în principiu pe doctrina celor patru umori, introdusă de către medicii antici greci şi romani, pornind de la teoria elementelor a lui Empedocle, în care elementele fundamentale erau pământul, apa, aerul şi focul.
Cuvântul umoare provine din termenul latin umor care înseamnă lichid sau umezeală. Acestea erau:
- Umoarea roşie, a sângelui, care îi provoca omului aspectul îmbujorat;
- Umoarea galbenă, a bilei, care dădea tenului o paloare galbenă, bolnăvicioasă;
- Umoarea albă, a mucozităţilor formate în nas şi plămâni, care era expectorată prin tuse;
- Umoarea neagră, care se forma în adâncul corpului şi indica faptul că organele putrezesc;
Se credea că bolile sunt rezultatul unui dezechilibru ori a unui exces al acestor fluide. Astfel un medic punea un diagnostic pe baza unei combinaţii inventive a celor patru umori, iar dacă unui pacient i se spunea că are prea multă umoare neagră, situaţia lui era deja gravă... sau cel puţin aşa se credea.
Toate tratamentele enumerate în continuare erau prescrise pentru a scoate excesul de fluide nefaste din corp, astfel încât să permită pacientului însănătoşirea în cel mai scurt timp.
SÂNGERAREA MEDICALĂ
Hipocrat, cel care a transformat medicina într-o ştiinţă bazată pe observarea pacienţilor, a folosit extragerea de sânge pentru a-l putea studia ulterior şi astfel estima cât din acesta era sănătos şi cât contaminat cu umoarea albă, galbenă sau neagră.
Hipocrat
Medicii au constatat că un om agitat văzând scurgerea liberă a propriului sânge, se “calma” vreme de câteva ore sau zile după procedură. Efectele ei au venit ca şi o binecuvântare pentru călugării creştini din Evul Mediu, care au început să folosească sângerarea pentru prevenirea pornirilor sexuale fireşti, permiţându-le astfel să îşi păstreze jurământul de castitate. Călugării vârstnici le provocau sângerări lunare celor mai tineri, iar lichidul eliminat era cercetat în căutarea umorilor nefaste care ar fi trebuit să fie prezente dacă aceştia nu au avut “activităţi păcătoase”. Datorită menstruaţiei (care era considerată o metodă naturală de eliminare a “fluidelor malefice”), femeile erau cruţate de această operaţiune până la menopauză.
Pe tot cuprinsul Europei au apărut bresle de bărbieri-chirurgi, care efectuau sângerările cu aceiaşi regularitate cu care bărbiereau oamenii, iar astrologii făceau bani frumoşi din determinarea zilelor favorabile pentru aplicarea procedeului. Sângerarea a devenit astfel un procedeu extrem de răspândit, care era folosit pentru tratarea aproape a oricărui simptom. Regula principală a medicilor era ca în cazul oricărei afecţiuni, oricât de proastă ar fi starea pacientului, să i se extragă 3 până la 5 litri de sânge, cantitate aproape fatală , astfel că în secolul al XVI-lea procedura a ajuns să ucidă anual zeci de mii de pacienţi. În cazul în care pacientul palid şi exsanguinat murea, nu era acuzată procedura, ci faptul că aceasta a fost aplicată prea târziu!
PURGAŢIA ŞI CLISMELE
Obsesia eliminării umorilor nefaste a condus la alte practici extrem de răspândite şi la curtea lui Ludovic al XIV-lea, regele Franţei: vomitivele luate pe cale orală şi clismele!
Aşa cum astăzi multă lume este obsedată de diete sau de fitness, aşa era pe atunci lumea obsedată de aceste procedee de curăţare şi revigorare a corpului. Atât de obsedată, încât se administrau până la un număr de patru clisme pe zi. Şi la fel cum astăzi directorul de firmă modern se poate lăuda cu antrenorul de fitness personal, nobilul din secolul al XVII-lea avea un “limonadier” personal care executa cu o artă deosebită această activitate. Pentru medici, irigatorul devenise un instrument indispensabil. Ei considerau constipaţia o stare fatală, datorită vaporilor emişi de resturile acumulate care otrăveau organismul şi produceau temuta umoare neagră. De multe ori comandanţii de trupe îşi puneau soldaţii în faţa unui grup de doctori ce le administrau purgative orale şi clisme şi le extrăgeau sânge pentru a îi păstra în formă. Purgarea excesivă însă slăbeşte şi rupe pereţii intestinelor, astfel că mii dintre ei au murit de peritonită.
Exemple celebre
Molière a fost unul dintre scriitorii care satirizau adesea aceste practici. În mod ironic, acesta a suferit o hemoragie cerebrală, ajungând pe mâna doctorilor şi a practicilor lor de sângerare şi purgare pe care le credea inutile. Şi care, sigur, nu i-au fost de nici un folos.
Ludovic al XIII-lea al Franţei a fost supus în perioada în care a fost bolnav, timp de şase luni, unui număr de 47 de sângerări, 215 purgative orale şi 312 clisme.
STUDIU DE CAZ. Cum a fost tratat de către medici regele Carol al II-lea al Angliei.
Tratarea regelui Carol al II-lea al Angliei reprezintă un caz notoriu de eroare medicală. Totul a început cu ceea ce astăzi ar fi identificat probabil cu un atac cerebral. Având paisprezece doctori, toţi stresaţi de salvarea vieţii lui, acesta a fost nevoit să suporte chinuri groaznice în numele medicinei până a decedat, câteva zile mai târziu.
Carol al II-lea
Firul evenimentelor (extrase din consemnările lui Sir Charles Scarburgh, medicul personal al lui Carol):
02.02.1685
- 08:00 - regele este cuprins de convulsii;
- tratamentul de urgenţă aplicat de un medic oaspete – i se extrage jumătate de litru de sânge;
- sunt chemaţi de urgenţă Scarburgh şi ceilalţi medici ai regelui;
- se consideră că nu s-a extras destul sânge şi i se mai extrage un sfert de litru;
- regele se agită, gest interpretat de medici ca un semn favorabil;
- i se administrează un vomitiv puternic de tartrat de antimoniu şi potasiu (o substanţă toxică, folosită pe atunci şi ca un coroziv caustic pentru vopsirea permanentă a ţesăturilor)
- i se aplică o clismă;
- starea regelui nu se îmbunătăţeşte;
- la două ore de la prima clismă, i se mai aplică încă una;
- regele tot nu se trezeşte; i se aplică pe cap o cataplasmă usturătoare de camfor şi muştar, care intră prin piele şi stimulează urinarea frecventă şi pierderea unor cantităţi mari de umori;
- pacientul îşi recapătă brusc conştienţa;
- doctorul suflă în nările regelui o pulbere otrăvitoare pentru a îi provoca strănutul şi a-i extrage umoarea albă;
- înainte de i se permite să doarmă, i se administrează un purgativ puternic, pentru a-i păstra intestinele deschise pe timpul nopţii;
- după douăsprezece ore, regele este complet deshidratat;
03.02.1685
- Carol se trezeşte extrem de alert, dar foarte slăbit;
- i se secţionează ambele vene jugulare şi i se mai extrag 280 ml de sânge;
- pentru prevenirea unui nou atac i se mai administrează un sirop dulce;
04.02.1685
- regele suferă alte crize;
- i se extrage sânge
- i se dă o doză preparată din craniul măcinat al unui “om nevinovat” ce avusese parte de o moarte violentă;
- regele doarme cu intermitenţe în acea noapte;
05.02.1685
- regele se află în stare avansată de epuizare şi deshidratare, având dureri intense
- i se extrage sânge, ia alte purgative şi primeşte o nouă clismă;
- primeşte miraculoasa chinină iezuită (un preparat lăudat al vremii, susţinut de iezuiţi)
- toxicitatea chininei agravează puternic starea regelui; medicilor nu le vine să creadă;
06.02.1685
- Carol este exsanguinat aproape total;
- i se administrează un antidot ce conţine extracte “din toate ierburile şi animalele regatului”;
- regele nu-şi mai poate ţine capul drept sau să înghită vreun medicament, motiv pentru care o doză ”îi este împinsă pe gât”;
- Carol începe să respire cu greutate;
- i se extrage din nou sânge;
- 08.30 – regele îşi pierde glasul;
- 10.00- intră în comă;
Carol al II-lea al Angliei moare la ora prânzului.
BIBLIOGRAFIE:
Cartea începuturilor - Charles Panati, Editura Lider, 2004
Cartea sfârşiturilor, Charles Panati, Editura Lider, 2005