BeethovenDacă există un lucru pe care toată lumea îl ştie despre Beethoven, acela e că acesta era surd. Dar să spui doar că „era surd” înseamnă să laşi multe întrebări pertinente (cum ar fi: cât de surd era?) fără răspuns. Cum comunica el cu oamenii? Desigur, cea mai importantă întrebare este: cum a reuşit el să compună ceea ce considerăm ca fiind una din cele mai minunate creaţii muzicale fiind surd?

 


Beethoven s-a născut în 1770 şi a cunoscut muzica la o vârstă fragedă, graţie tatălui său, care era profesor de pian şi de vioară, precum şi un tenor talentat. Tânărul Beethoven a fost considerat un copil-minune când venea vorba de muzică, dând primul său concert public în oraşul lui natal, Bonn, pe când avea doar şapte ani.

El şi-a continuat cariera muzicală învăţând de la unii din marii săi contemporani, precum Christian Gottlob Neefe, care l-a învăţat să compună. A cântat la violă în orchestra Curţii şi s-a familiarizat cu operele, dintre care multe erau compuse de Mozart. A continuat să-l studieze pe Mozart, dar şi pe Bach şi alţi compozitori faimoşi. În 1791, Beethoven compusese deja mai multe lucrări proprii şi a început să le publice doar câţiva ani mai târziu.

În 1975, Beethoven a cântat în public în Viena pentru prima dată. Îşi crease o reputaţie ca pianist şi a uimit mulţimile interpretând fie Concertul pentru pian nr. 1, fie Concertul pentru pian nr. 2.

Toate realizările de mai sus ale lui Beethoven aparţin - din câte ştim - vremii când acesta auzea încă destul de bine. Începând cu 1796, există referinţe conform cărora Beethoven menţionează în scrisori că auzea „bâzâituri”, dar de-abia în 1801 apar dovezi documentate că acesta surzea treptat. Mai exact, Beethoven i-a scris doctorului său, afirmând că:

„În ultimii trei ani, auzul mi-a slăbit constant... Ca să vă faceţi o idee despre surzenia mea, vă spun că la teatru trebuie să mă apropii foarte mult de orchestră ca să aud artiştii, iar de la distanţă nu aud notele înalte ale instrumentelor şi vocile cântăreţilor... Uneori de-abia îi aud şi pe cei care vorbesc încet. E adevărat că aud sunetul, dar nu şi cuvintele. Şi cu toate acestea, dacă cineva ţipă, nu pot să suport.”

Cauza exactă a surzeniei lui Beethoven nu este cunoscută, teoriile variind de la sifilis până la obiceiul compozitorului de a-şi afunda capul în apă rece ori de câte ori era obosit, printre multe altele.


Nu se ştie exact când anume acesta a surzit complet. Sunt consemnate situaţii din anii 1810 în care oamenii trebuiau să-i urle în ureche pentru ca el să-i audă, iar auzul a continuat să-i slăbească de atunci. Se ştie că Beethoven a insistat (în zadar) să ceară sfatul medicilor şi să caute un tratament pentru auzul său până în 1822, după care compozitorul a acceptat în final faptul că acesta nu avea să se îmbunătăţească şi a încetat să caute ajutor medical pentru boala sa.

Muzica lui Beethoven, împărţită în general în trei perioade, reflectă pierderea treptată a auzului acestuia. Perioada timpurie cuprinde intervalul dintre copilăria lui Beethoven şi anul 1803, când a terminat atât Simfonia nr. 1, cât şi Simfonia nr. 2, pe lângă realizările descrise mai sus. În această perioadă auzea destul de bine, iar muzica sa era caracterizată de note mai înalte.

Perioada de mijloc începe chiar în momentul în care pierderea auzului lui Beethoven se accentua şi se termină chiar înainte de anii 1820, când se presupune că era complet surd. Această perioadă este caracterizată de note mai grave, numărul celor acute folosite scăzând considerabil. Aşa cum probabil vă aşteptaţi, din cauza faptului că notele înalte îi dădeau bătăi de cap, a trecut la note mai joase pentru a putea auzi mai bine muzica pe care o crea. Compoziţii precum „Sonata lunii”, opera „Fidelio” şi şase dintre simfonii, printre altele, au fost scrise în această perioadă.

Perioada târzie începe chiar înainte de 1820. În acest interval, muzica lui se întoarce la notele acute. Dacă nu era deja complet surd la începutul acestei perioade, era cel mai probabil aproape de această stare. Reintroducerea notelor mai înalte sugerează că era hotărât mai degrabă să „asculte” cu urechea sa interioară decât să audă cu adevărat muzica pe care o crea.

Una dintre cele mai mari realizări ale lui Beethoven din perioada târzie a fost compunerea Simfoniei nr. 9, la care a început să lucreze în 1822 şi care a fost cântată pentru prima oară în 1824. Există o poveste populară conform căreia Beethoven a dirijat simfonia şi a continuat s-o facă şi după ce artiştii terminaseră de cântat, din cauză că nu auzea aplauzele din spatele său şi nici faptul că muzica se oprise. Încă se dezbate dacă acest lucru este adevărat sau nu. Majoritatea istoricilor cred că el pur şi simplu a asistat dirijorul de pe scenă, dar nu a dirijat chiar el. Oricum ar fi fost, se spune că a primit aplauze la scenă deschisă.

Deşi pierderea auzului a fost o lovitură grea pentru acesta, ea a constituit de fapt un cadou pentru istorie. Pe măsură ce auzul i-a slăbit, el a început să scrie pentru a comunica, ceea ce a dus la multe scrisori şi „cărţi de conversaţie”, dintre care multe au supravieţuit şi au oferit o incredibilă înţelegere asupra vieţii şi muzicii lui Beethoven. De exemplu, într-o scrisoare către un prieten, el a dat glas eforturilor depuse în societate şi grijilor sale cu privire la viitor, din cauza pierderii auzului: „De doi ani evit aproape toate adunările sociale, deoarece îmi este imposibil să le spun oamenilor că sunt surd. Dacă aveam orice altă profesie, îmi era mai uşor, dar, în cazul meu, e o stare îngrozitoare...”. A continuat spunând : „Desigur că sunt hotărât să depăşesc fiecare obstacol, dar cum o să fie asta posibil?”.

În cele din urmă, capacitatea lui Beethoven de a auzi o mare parte din viaţă şi măiestria sa în compoziţia muzicală din acea vreme i-au permis să creeze chiar şi surd fiind. Domeniul în care handicapul său îi provoca cele mai multe necazuri era cel al concertelor, în care nu mai putea cânta cu uşurinţă. Din nefericire pentru el, aceasta era o sursă importantă de venit pe care, odată ce a ajuns complet surd, nu mai putea conta. Ultima interpretare publică a lui Beethoven a avut loc în aprilie 1814, când a cântat aşa-numitul trio „Arhiducele”, cunoscut oficial drept Trioul pentru pian op. 97 în Si bemol major. Se spune că surzenia lui Beethoven a avut un impact major asupra interpretării sale. Compozitorul Louis Spohr a afirmat după ce a urmărit o repetiţie pentru ultima reprezentaţie a lui Beethoven: 

„Din cauza surzeniei sale, de-abia dacă a mai rămas ceva din virtuozitatea artistului care fusese înainte atât de admirat. În timpul pasajelor forte, bietul om rămas fără auz izbea în clape până când corzile zdrăngăneau, iar în timpul pasajelor piano, cânta atât de încet încât grupuri întregi de note erau omise, astfel că muzica era neinteligibilă dacă nu puteai desluşi partea pianoforte. Am fost profund întristat de o soartă atât de crudă.”

Beethoven s-a stins din viaţă în 1827. În timpul autopsiei, s-a descoperit că nervii săi auditivi se atrofiaseră, iar trompa lui Eustachio se îngustase. Asta cu siguranţă explică de ce era surd, dar nu şi ce îi cauzase surzenia. Beethoven însuşi dădea adesea vina pe probleme gastrointestinale sau pe tifos.



Traducere de Ana Dumitrache după beethoven-really-deaf-wrote-music-2, cu acordul editorului.

Scris de: Emily Upton şi Karl Smallwood
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.