Motorul termic ca mijloc de propulsie...

Una dintre cele mai importante aplicaţii practice ale principiilor termodinamicii este motorul termic. În cadrul unui motor termic, căldura este extrasă dintr-o substanţă aflată la o temperatură ridicată şi convertită parţial în lucru mecanic. Putem spune deci că motoarele termice transferă lucru mecanic exteriorului în schimbul energiei primite sub formă de căldură din mediul înconjurător. Motoarele termice nu au un randament de 100%, cum de altfel niciun motor construit de mâna omului nu are. În acest caz explicaţia este că energia termică rămasă (care nu este convertită în lucru mecanic) se pierde, fiind eliberată în mediul din vecinătatea motorului, care are o temperatură mai scăzută. Cel mai cunoscut motor termic este motorul cu aburi folosit la propulsarea locomotivei cu aburi. Şi primele generatoare electrice erau tot nişte motoare termice care, asemenea locomotivei cu aburi, foloseau apa pe post de agent termic, convertind de fapt puterea aburului în expansiune în lucru mecanic (vezi figura de mai jos).

 

Motor termic

 

 

 

În figura de mai sus, introducerea de energie în sistem sub formă de căldură duce la creşterea temperaturii agentului termic folosit (în acest caz apa), lucru care îi permite acesteia să efectueze lucru mecanic. La temperaturi ridicate aburii (apa în stare gazoasă) împing un piston care, la rândul său, generează şi întreţine mişcarea circulară a unei roţi. Acesta este mecanismul care stă la baza funcţionării locomotivei cu aburi.

 

Motorul termic inversat

Dacă ne-am imagina un motor termic care să funcţioneze invers, ar trebui să inversăm ciclul acestuia de funcţionare, deci s-ar inversa toate transferurile de energie care au loc într-un motor termic. Unui asemenea motor termic “inversat” ar trebui să i se transfere lucru mecanic pentru a trece energia sub formă de căldură dintr-o zonă mai rece spre o zonă mai caldă. O asemenea maşină se numeşte pompă termică.

 

Pompa termica

 

În figura de mai sus observăm cum introducând lucru mecanic (generat electric) în sistem acţionăm un piston al unui compresor care împinge aburul în sistemul de conducte al unui condensator. Pe măsură ce apa trece în stare lichidă cedează din căldura aburilor, crescând temperatura aerului din jurul conductelor.

În 1851, în statul american Florida, fizicianului John Gorrie i se acorda primul patent înregistrat vreodată în SUA pentru o maşină frigorifică. Maşina folosea un sistem bazat pe o astfel de pompă termică. Erau vremuri în care malaria ucidea mii de oameni în SUA şi, deoarece iarna epidemiile luau sfârşit, Gorrie era convins că soluţia pentru vindecarea bolii ar fi construirea unei maşinării cu care să răcească saloanele spitalelor din Florida pe timpul toridei veri americane. Maşina frigorifică a lui Gorrie folosea o pompă cu care comprima aerul, crescându-i astfel temperatura (lucrul mecanic se transforma în căldură). Aerul comprimat era trecut printr-o reţea de conducte plasate în apă rece, ceea ce ducea la încălzirea apei. Aerul era apoi adus la presiune normală, dar pentru că cedase căldură apei, temperatura sa scădea şi mai mult în timpul procesului de decompresie, ajungea la o temperatură mai scăzută faţă de cea iniţială, astfel că putea fi folosit pentru răcirea camerelor de spital.

Frigiderele moderne folosesc acelaşi principiu al motorului termic inversat. În timp ce un motor termic converteşte căldura (energia termică) dintr-o zonă aflată la temperaturi ridicate în lucru mecanic, un frigider converteşte lucrul mecanic în căldură. Frigiderele moderne nu mai folosesc aerul ca agent de răcire; sunt folosite alte substanţe, cum ar fi propanul, cu temperaturi de fierbere coborâte. Agenţii de răcire trec din stare gazoasă în stare lichidă pe măsură ce le scade temperatura, proces pe parcursul căruia se cedează căldura acumulată în interiorul frigiderului în aerul din vecinătatea aparatului.

 

Comentarii -

După cum ştiţi, anul durează 365 de zile ori, la patru ani, 366 de zile, în anii bisecţi. Numai că Pământul, în rotaţia lui în jurul Soarelui, nu ţine cont de convenţiile noastre. Astfel, Pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui în 365,232 zile. Pentru acest motiv avem nevoie de introducerea unei zile suplimentare din când în când.

Pe de altă parte, Pământul încetineşte în rotaţia sa în jurul axei proprii. Un alt motiv pentru a ajusta modul în care calculăm curgerea timpului! Pe 31 decembrie 2008 a fost nevoie de o secundă bisectă care să "dureze" două secunde,  iar pentru ora României ajustarea s-a făcut la 01.59:59, pe data de 01.01.2009. Aşa că 2009 va fi mai lung cu o secundă!

 


Articol inspirat de astronomy.ro

Comentarii -

 

Cum apar curcubeiele ?

Curcubeul este un fenomen optic care apare când lumina Soarelui suferă fenomenele de refracţie, reflexie şi difuzie la întâlnirea cu picăturile de apă din atmosferă; are aspectul unui imens arc multicolor desfăşurat pe cer. La contactul cu un strop mărunt de apă, lumina albă este descompusă în frecvenţe individuale corespunzătoare culorilor din spectrul vizibil, prin refracţie, la fel ca la intrarea într-o prismă optică.  O parte din lumina din interiorul picăturii de apă este reflectată la contactul cu marginea opusă a stropului de apă, iar o alta se descompune încă o dată la momentul ieşirii din picătura de apă, amplificând separaţia culorilor, aşa cum se vede din imaginea de mai jos. Separarea în frecvenţele individuale combinată cu existenţa unui număr mare de picături de apă expuse luminii solare creează un curcubeu de formă circulară.

Comentarii -

Cine a inventat radioul ?

Majoritatea enciclopediilor de ştiinţă şi tehnică ne spun că în 1895 Guglielmo Marconi, un inventator italian în vârstă de doar 20 de ani, a creat un dispozitiv capabil să transmită şi să recepţioneze unde radio pe distanţe de maximum 1 kilometru. Îmbunătăţirile ulterioare ale antenei sale şi apariţia unui amplificator primitiv de semnal i-au permis lui Marconi să înregistreze un patent în Marea Britanie pentru “telegraful fără fir”. În 1897 a reuşit să transmită semnale unor nave aflate la 29 de kilometri de ţărm, pentru a izbuti doar patru ani mai târziu să transmită semnale radio peste Atlantic. A fost răsplătit cu premiul Nobel pentru fizică în 1909 pentru munca sa în domeniul transmiţătoarelor şi receptoarelor radio. Aceasta este povestea pe care o puteţi citi în majoritatea lucrărilor de popularizare a fizicii. Adevărul este însă că un fizician sârbo-croat, Nikola Tesla, a pus bazele radioului încă din 1896. Marconi a folosit ideea lui după mai mulţi ani, dar Tesla s-a luptat pentru recunoaşterea întâietăţii sale până la moartea sa în 1943, când justiţia a invalidat patentul lui Marconi şi l-a recunoscut pe Tesla drept inventatorul radioului.

 

 

Nikola Tesla...
Nikola Tesla (1856-1943)             Guglielmo Marconi (1873-1937)

 

 

Primii ani ai radioului

Pentru operatorii radiourilor de pe navele maritime a reprezentat un adevărat miracol de Crăciun. În locul punctelor şi liniilor codului Morse operatorii au ascultat acordurile melodioase ale unui violonist ce interpreta “Silent Night”. Se întâmpla în 1906, în Ajunul Crăciunului şi era vorba de una din primele transmisii muzicale pe calea aerului. Trecuseră doar 11 ani de la prima transmisie “fără fir” a lui Marconi şi doar 5 de la semnalul transmis peste Atlantic.

Folosind un alternator de înaltă frecvenţă, un fizician născut în Canada - Reginald A. Fessenden - realiza o istorică transmisie în Ajunul Crăciunului, reuşind să transmită sunetele unei viori, dar şi vocea omului. Un alt eveniment rămas în cărţile de istorie ca una dintre primele transmisii radio a avut loc în 1910, când Lee de Forest, inventatorul unui tip de tub cu vid botezat triodă, a reuşit o transmisie pe calea aerului chiar din clădirea Operei Metropolitane din New York.

 

Tesla demonstrând transmisia fără fir în 1891 (Foto preluată de pe http://peswiki.com)

 

Totuşi, ideea de a folosi radioul ca un mediu public de transmisie audio prinde contur de-abia în 1916, când un inginer de la Westinghouse - pe numele său Frank Conrad - a transmis în eter nişte înregistrări pentru un prieten. Un director de la Westinghouse a auzit despre transmisia lui Conrad şi a intuit potenţialul ideii. Era vorba despre un mediu disponibil maselor – ceea ce însemna audiente uriaşe. Însemna un public ce urma să asculte transmisiile radio produse şi vândute de către Westinghouse. În 1920, postul de radio Westinghouse KDKA a început să transmită în mod regulat. În acelaşi an a transmis prin radio rezultatele alegerilor prezidenţiale din SUA înainte ca acestea să poată fi citite în ziarele vremii. A fost o mare realizare în epocă, începutul oficial al transmisiilor radio profesioniste.

 


Comentarii -

Antenele sunt dispozitivele folosite la emisia şi recepţia undelor radio prin/din aer şi/sau spaţiul cosmic. Sunt folosite pentru a transmite unde radio către locaţii distante, dar şi pentru a recepţiona semnale radio venite de la surse îndepărtate. Antenele sunt folosite nu doar la emisia şi recepţia semnalelor radio ale staţiilor publice de radio pe care le ascultăm zilnic în maşinile și casele noastre. Transmisiile de televiziune folosesc şi ele frecvenţe din spectrul undelor radio, ca şi radarele militare şi civile, telefonia mobilă sau sateliţii artificiali. Majoritatea aparatelor care au încorporate transmiţătoare sau receptoare radio (precum telefoanele mobile, aparatul de radio din mașina fiecăruia, antena clasică "de bulgari" pe care o foloseam înainte de 1989 pentru a vedea mai mult de 2 ore de program TV zilnic, sau mai noile antene satelit, etc.) dispun de o antenă.

Practic, antenele convertesc undele electromagnetice în curenţi electrici şi viceversa. Antenele constau în aranjamente de materiale conducătoare de electricitate (cum sunt cuprul şi aluminiul), care generează şi radiază un câmp electromagnetic drept răspuns la aplicarea unei tensiuni electrice (curent electric alternativ) la capetele sale, respectiv care pot fi plasate în mijlocul unui câmp electromagnetic pentru a induce în ele un curent electric, deci pentru a genera un voltaj între capetele lor.


 

Antenele sunt de diferite forme şi dimensiuni, în funcţie de frecvenţele pentru care sunt concepute şi pe care încearcă să le recepţioneze.  Antenele pot avea forme plecând de la un fir metalic lung şi destul de solid (asemenea antenelor de la aparatele de radio AM/FM din majoritatea maşinilor noastre), până la formele bizare asemănătoare accesoriilor din bucătărie ale antenelor satelit (vezi figura - wikimedia.org). Pentru sateliţii aflaţi la zeci de mii de kilometri depărtare, NASA foloseşte antene parabolice imense, de până la 60 de metri în diametru!

Antena parabolica

Dimensiunea optimă a unei antene radio este legată de frecvenţa undelor electromagnetice pe care antena trebuie să le recepţioneze. Această relaţie are de-a face cu viteza luminii şi distanţa pe care undele electromagnetice o pot parcurge într-un anume interval de timp. Viteza luminii este de 300,000 de kilometri pe secundă. Să presupunem că vrem să construim o antenă de telecomunicații pentru un post de radio care să emită în AM pe frecvenţa de 680 kHz. Trebuie să transmitem în atmosferă o undă electromagnetică sinusoidală cu această frecvenţă. Într-un ciclu complet, adică în intervalul de timp dintre două maximuri succesive ale amplitudinii (puterii) undelor emise, emiţătorul va muta electronii atomilor din antenă într-o direcţie, le va schimba apoi direcţia de deplasare şi va repeta acest ciclu. Cu alte cuvinte, electronii îşi vor schimba direcţia de deplasare de patru ori pe parcursul unui ciclu complet al undei electromagnetice sinusoidale. Dacă emiţătorul lucrează la frecvenţa de 680,000 herţi, acest lucru înseamnă că un ciclu durează (1/680,000)=0.00000147 secunde. Un sfert din această perioadă înseamnă 0.0000003675 secunde. Mişcându-se cu viteza luminii, câmpul electromagnetic indus în antenă de mişcarea alternantă a electronilor poate străbate 0.11 km în acest interval de 0.0000003675 secunde. Ceea ce înseamnă că dimensiunea optimă a antenei emiţătorului care va transmite pe 680 kHz este de aproximativ 110 metri. De aceea posturile de radio AM au nevoie de turnuri de transmisie foarte înalte. Pe de altă parte, în cazul unui telefon mobil care funcţionează la 900 MHz, dimensiunea optimă a antenei este de 8.3 cm. De aceea telefoanele mobile au antene foarte scurte, la modelele de dată relativ recentă acestea fiind chiar încorporate în aparatul propriu-zis.

 

Comentarii -

LunaGravitaţia Lunii este de 6 ori mai mică decât cea a Pământului. Rezultă că dacă pe Pământ cântarul arată 120 kg, acelaşi cântar pe Lună va indica numai 20 Kg. Se întâmplă astfel pentru că greutatea este dată de produsul dintre masă şi acceleraţia gravitaţională. Dacă gravitaţia scade, scade şi greutatea.

E de menţionat că este greşit atunci când afirmăm că avem greutatea de 80 de kilograme. În fapt masa ne dă numărul de kilograme, iar pentru a-l afla, ar trebui să împărţim cifra indicată de cântar la 9,8 - valoarea acceleraţiei gravitaţionale. Greutatea este o forţă şi are ca unitate de măsură kilogramul-forţă sau newtonul.

Comentarii -

Soarele este format din cantităţi enorme de hidrogen şi heliu. Reacţiile nucleare ce au loc în centrul Soarelui dau naştere unei cantităţi enorme de energie care este emisă în spaţiu sub forma radiaţiei electromagnetice (lumină, căldură). Ceea ce noi numit lumină este radiaţie electromagnetică de o anumită frecvenţă. În aproximativ 5 miliarde de ani Soarele îşi va fi terminat ”carburantul”, îşi va fi epuizat hidrogenul şi se va stinge; odată cu epuizarea Soarelui, fireşte, atât Pământul, cât şi întregul sistem solar vor dispărea.

Mai jos, puteţi vedea un superb film cu Soarele în prim plan.

Comentarii -

Oamenii de ştiinţă numesc găuri neagre acele obiecte cosmice, foste stele masive, care au colapsat sub forţa propriei gravitaţii. Densitatea acestor obiecte este incredibilă, încât se consideră că o planetă devenită gaură neagră poate ajunge de mărimea unui atom. Aceste fenomene cosmice au fost denumite negre, întrucât forţa de gravitaţie este atât de puternică, încât nici măcar lumina nu mai iese din zona de influenţă a găurii negre. Orice corp ce ajunge în preajma unei găuri negre va ajunge să fie absorbit de aceasta. Nimeni nu a văzut vreodată o gaură neagră, pentru că, în esenţă, interacţiunea noastră cu lumea înconjurătoare se face prin intermediul fotonilor, care, după am spus mai sus, nu reuşesc să scape atracţiei gravitaţionale enorme exercitate de o gaură neagră. Oamenii de ştiinţă determină existenţa unei găuri negre prin observarea influenţei acesteia asupra spaţiului din preajma ei.

 

Comentarii -

Soarele se află la 149.000.000 Km de Pământ. Distanţa este enormă; atât de mare, încât lumina (fotonii) Soarelui atinge ochiul nostru în mai mult de 8 minute din momentul în care părăseşte suprafaţa solară. Astfel, dacă Soarele ar dispărea brusc în secunda asta, noi am observa acest lucru abia în 8 minute.

 

Comentarii -

O supernovă este o explozie enormă a unei stele. În urma acestei explozii o uriaşă cantitate de lumină este emisă pentru o scurtă vreme: zile, săptămâni ori uneori luni. Ultima astfel de explozie din Calea Lactee a avut loc în anul 1604 şi a fost observată de faimosul astronom Johannes Kepler.

 

Comentarii -

Cea mai apropiată stea de noi este Proxima Centauri, care se află la 4,2 ani lumină depărtare.

 

Comentarii -

Un aspect care face diferenţa este acela că stelele au lumină proprie, planetele nu. Soarele este o stea, Pământul este planetă. Deşi pe timpul nopţii putem vedea şi planete ”luminând”, cum e, de pildă, Venus, acestea în fapt reflectă lumina transmisă de Soare.  Stelele întreţin reacţii nucleare ce ard hidrogenul în interiorul acestora, planetele nu. Pentru ca o stea să aibă o temperatură suficient de ridicată pentru a arde hidrogen, trebuie să aibă o masă foarte mare, de cel puţin 75 de ori mărimea planetei Jupiter.

Comentarii -

Vechii greci credeau că zeiţa Hera a vărsat lapte pe bolta cerească şi astfel cerul este a rămas ”pătat” pentru totdeauna de lichidul alb. Romanii au numit fâşia albă a bolţii cereşti Via Lactea, ceea ce înseamnă ”drum făcut din lapte”. De aici denumirea românească de Calea Lactee, Calea Laptelui.

 

Calea Lactee şi formarea galaxiilor
Galaxia noastră, Calea Lactee, este una obişnuită: are sute de miliarde de stele, suficient gaz şi praf pentru a da naştere altor câteva miliarde de stele şi de cel puţin zece ori mai multă materie întunecată decât toate stelele şi gazul puse împreună. Gravitaţia ţine totul laolaltă.

 

 

 

 

Comentarii -

Calea Lactee este galaxia în care ne aflăm. În Univers există cel puţin o sută de miliarde de galaxii. Pământul se află la aproximativ 30.000 de ani lumină de centrul Căii Lactee. Distanţa dintre extremităţile galaxiei noastre este de aproximativ 100.000 de ani lumină. Există circa o sută de miliarde de stele în Calea Lactee. Soarele are nevoie de 250 de milioane de ani pentru a face o rotaţie completă în jurul acesteia.

 

Calea Lactee în 111 secunde
Calea Lactee este galaxia din care face parte sistemul nostru solar. Este a doua ca mărime dintr-un grup de galaxii numit Grupul Local, după galaxia Andromeda. Discul galaxiei noastre are un diametru de aproximativ 100000 de ani-lumină şi în jur de 12.000 de ani-lumină grosime.

 

 

 

 

Comentarii -

Opinia majoritară printre oamenii de ştiinţă în privinţa naşterii Universului este aceea că acesta s-a ”născut” acum 13,7 miliarde de ani dintr-o explozie primordială cunoscută sub numele de Big Bang. Această expansiune continuă şi astăzi. În privinţa a ceea ce a exista înaintea Big Bang-ului fizicienii şi astronomii nu au răspunsuri.

Pentru o explicaţie a teoriei Big Bang, citiţi acest articol.

 


Comentarii -

Odată cu apariţia în 2008 în România a primelor săli de cinematograf 3-D, a crescut foarte mult şi interesul pentru tehnologia din spatele acestei ultime mode în materie de cinematografie. Iată in cele ce urmează câteva detalii despre acest subiect.


 

Cum percepem în mod obişnuit lumea?

Omul este dotat cu un aparat vizual care îi permite să perceapă lumea în 3 dimensiuni.  Prin urmare, vederea tridimensională, adică cea caracteristică oricărei persoane normale, se referă la faptul că ochiul uman percepe cele 3 dimensiuni spaţiale: înălţimea, lăţimea (aceste prime 2 fiind singurele necesare când citim o carte, admirăm un tablou pictat de Van Gogh, ori privim un film la televizor sau la cinematograful clasic), dar şi adâncimea. Percepem obiectele care ne înconjoară în 3 dimensiuni datorită anatomiei noastre şi anume pentru că suntem dotaţi cu 2 ochi, fiecare oferindu-i creierului o perspectivă vizuală asupra lumii uşor diferită de celălalt. Combinaţia rezultată în urma prelucrărilor care au loc la nivelul creierului asupra imaginilor recepţionate de cei 2 ochi ne dau posibilitatea să percepem această a treia dimensiune – adâncimea.

Dacă închidem unul din ochi ne scade abilitatea de a percepe lucrurile “în adâncime”, în trei dimensiuni. Cu un singur ochi, lumea nu va arăta foarte diferit, cu excepţia majoră a faptului că lărgimea câmpului vizual are de suferit dramatic, dar, continuând să ne mişcăm prin cameră sau pe stradă astfel, având unul din ochi perfect acoperit, vom constata că nu ne mai e la fel de uşor să apreciem distanţele faţă de obiectele din jur, ba chiar ne vom simţi uşor neîndemânatici.

 


Pe ce principii îşi bazează funcţionarea cinematografia 3-D?

Cinematografia digitală 3-D îşi bazează funcţionarea pe principiile pe baza cărora noi, oamenii, percepem lumea în mod obişnuit. Cadrele sunt filmate simultan cu două camere digitale care, asemenea ochilor noştri, sunt poziţionate la câţiva centimetri una de cealaltă, înregistrând perspective uşor diferite ale aceloraşi scene de film. În sala de cinema, aceste două pelicule sunt proiectate în acelaşi timp pe ecran. Aşa cum oricine poate verifica dacă face o vizită la una din multele săli de cinema 3-D recent inaugurate, dacă privim cu ochiul liber spre ecranul din sală vedem o imagine înceţoşată. Numai că la intrare ne sunt oferiţi aşa-numiţii ochelari 3-D, în fapt o pereche de lentile polarizate, cu ajutorul cărora vedem o imagine superbă, extrem de clară şi perfect focalizată a filmului tridimensional. Explicaţia este că fiecare lentilă lasă să treacă spre ochi numai una dintre cele două imagini proiectate, astfel că ochiul drept trimite spre creier imaginea filmată cu camera din dreapta şi trimisă spre ecran de proiectorul din dreapta, iar ochiul stâng pe cealaltă. Creierul face restul, combinând cele două perspective uşor diferite pentru a da naştere unei imagini foarte vii şi generând iluzia de adâncime a celor vizionate.
Cinema 3D
Reacţia copiilor la vizionarea unor scene 3-D

 

Aşadar, aranjamentul şi tehnica de filmare anterior descrise simulează cele două perspective uşor diferite ale mediului înconjurător pe care cei doi ochi le trimit către creierele noastre în mod obişnuit, creând în mintea spectatorului iluzia unei scene reale, 3-D şi permiţând creierului să genereze pe baza diferenţelor dintre cele 2 imagini senzaţia-iluzie de adâncime.

 

 

Este cinematografia 3-D o invenţie a mileniului 3? Ce ne rezervă viitorul?

 

Multora dintre noi părinţii sau prietenii şi rudele mai în vârstă le-au povestit despre faptul că au vizionat filme 3-D încă din deceniul 6 al secolului trecut. Este de-a dreptul surprinzător pentru cei care au luat contact cu cinematografia 3-D de-abia în 2008 să afle că în trecut, în anii 50 şi la începutul anilor 80, cinematografia 3-D îşi trăia primele 2 perioade de glorie (mai ales prin prisma lansărilor foarte spectaculoase de care au astăzi parte sălile de cinema şi peliculele 3-D, prezentate mai mereu ca folosind tehnologii de ultimă oră). Pe atunci nu se foloseau ochelari polarizaţi, ci doar filtre de culori pentru fiecare lentilă. Mai nou, au apărut metode mai costisitoare care presupun purtarea unor ochelari care reacţionează la imagini care apar alternativ pe ecran (şi nu suprapuse, ca în cazurile descrise mai sus). În orice caz, toate tehnologiile care au existat sau sunt folosite în prezent în cinematografia 3-D au la bază ideea de a trimite spre fiecare ochi perspective uşor diferite ale aceloraşi imagini.

 

Ce se întâmplă dacă privim un film 3-D fără ochelari speciali?

Putem să vizionăm un film tridimensional şi fără a purta aceşti ochelari speciali, dezavantajul fiind, cum a m precizat şi anterior, că imaginea pare deseori înceţoşată, gradul de distorsionare fiind cu atât mai mare cu cât efectele 3-D sunt mai pronunţate. Ba chiar am putea să purtăm ochelarii “pe dos”, ceea ce va crea, cel puţin cu unele modele de ochelari, un efect de inversare a adâncimilor, adică personajele vor părea a evolua undeva în spatele fundalului imaginii. Ceea ce în mod normal ni s-ar fi părut a fi mai aproape de noi, acum ne va părea a fi mai în spate, pe când elementele de decor din spatele personajelor vor părea a fi foarte aproape de noi.

 

Comentarii -

Oamenii de ştiinţă au estimat vârsta planetei noastre încă cu sute de ani în urmă. Însă toate estimările făcute înainte de secolul XX nu au reprezentat mai mult decât simple presupuneri care nu aveau la bază date ştiinţifice solide. În 1907, Bertram Boltwood a descoperit prima modalitate de a calcula vârsta rocilor folosindu-se de descoperirile din fizica acelor vremuri şi anume de descompunerea radioactivă a anumitor elemente chimice întâlnite în natură.

Comentarii -

O planetă pitică este un corp ceresc prea mic pentru a fi considerat o planetă, dar în schimb este suficient de mare pentru a nu fi înregistrat ca un simplu asteroid.


O planetă pitică trebuie să execute o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui şi nu poate fi satelitul unei alte planete (atribut care "descalifică", de exemplu, Luna, de la a fi catalogată drept planetă pitică).

În sistemul nostru solar 5 corpuri cereşti sunt recunoscute drept planete pitice: Eris, care a fost descoperită în 2003, Ceres, observată în 1801, Pluto, descoperită în 1929, Haumea, văzută în 2004 şi Makemake, observată în 2005.

 

 

Ceres a fost prima planetă pitică descoperită şi a fost la început clasificată ca fiind un foarte mare asteroid. După ce s-a descoperit că are un nucleu compus în special din fier, dar şi că dispune de o atmosferă subţire proprie şi gravitaţie, a fost considerată ca fiind o planetă.

A doua planetă pitică a sistemului nostru solar este Pluto, care, spre deosebire de Ceres, până de curând a fost considerată o planetă ca toate celelalte. Orbita lui Pluto traversează centura de asteroizi cunoscută sub denumirea de Kuiper Belt în acelaşi fel în care Ceres orbitează printre asteroizii centurii dintre Marte şi Jupiter. Pluto nu orbitează în acelaşi plan cu celelalte planete ale sistemului nostru solar, ci are o orbită înclinată cu 170 fată de planul eclipticei.

Cea de-a treia planetă pitică, conform clasificărilor actuale, este Eris, cel mai mare şi mai rece corp ceresc descoperit dincolo de Pluto în sistemul nostru solar. Deşi în prezent IAU (Uniunea Astronomică Internaţională) recunoaşte doar aceste trei planete pitice, sunt astronomi care doresc să impună ca aparţinând acestei categorii cel puţin încă 42 de astfel de corpuri cereşti descoperite în ultimii ani.

Haumea este o planetă pitică din zona centurii Kuiper (regiune care se întinde de la orbita lui Neptun până mult în afara sistemului solar) care are masa de trei ori mai mică decât planeta Pluto.  A fost descoperită în 2004 de o echipă condusă de Mike Brown la Observatorul astronomic Palomar de la Universitatea Caltech, şi în 2005 de o echipă condusă de J.L. Ortiz de la Observatorul Sierra Nevada din Spania, această din urmă descoperire fiind contestată. La 17 septembrie 2008, i s-a recunoscut statutul de planetă pitică de către IAU, fiind botezată după Haumea, zeiţa hawaiană a naşterii.

 

Centura Kuiper
Centura Kuiper, unde sunt localizate Haumea şi Makemake.

 

 

Makemake, a treia planetă pitică a sistemului nostru solar ca mărime, localizată, ca şi Haumea, în centura Kuiper, are diametrul egal cu trei sferturi din cel al lui Pluto. Nu are sateliţi, un lucru unic pentru obiectele din centura Kuiper. Temperatura medie la suprafaţa lui Makemake este în jurul a 30oK (−243.2°C), ceea ce înseamnă că suprafaţa sa este acoperită cu metan, etan şi, posibil, azot în formă solidă.

 

Planetele sistemului Solar
Pluto, Eris şi Ceres

 

Comentarii -

Microundele sunt o formă de radiaţie electromagnetică şi aparţin gamei undelor radio a spectrului electromagnetic. Acestea au trei caracteristici importante care permit folosirea lor la prepararea şi încălzirea alimentelor: sunt absorbite de către mâncăruri, sunt reflectate de metale şi trec nestingherite prin materiale precum sticla, hârtia, plasticul etc.

Comentarii -