Fiecare om are pe suprafata tuturor celulelor sale (cu exceptia hematiilor) un complex proteic, numit MHC I (complex major de histocompatibilitate) care functioneaza ca mecanism de verificare a calitatii de "self", altfel spus este un cod unic de identificare pentru fiecare organism. Sistemul imunitar este cel care "scaneaza" mediul intern. El functioneaza datorita faptului ca poate face diferenta intre ce este al lui, așa-zis "self", si ce este străin.
Limfocitele (ca agenti ai sistemului imunitar) recunosc acest MHC I printr-o molecula complementara numita CD8. In mod normal sistemul imunitar monitorizeaza constant mediul intern si limfocitele formeaza legaturi tranzitorii MHC I - CD8 fara urmari in cazul cand celula e normala = toleranta sistemului imunitar la antigenele proprii.
Daca CD8-ul unui limfocit intalneste un MHC I cu alta structura decat a organismului din care face parte, limfocitul se va activa si va ataca celula respectiva, cheama si intariri- alte limfocite (numite T helper si T citotoxice), adica declanseaza un raspuns imun.
In cazul unui transplant de organ, organul transplantat are pe suprafata celulelor MHC I-ul donorului. Limfocitele primitorului care scaneaza mediul intern il vor recunoaste ca fiind non-self si il vor ataca.
Reactia de respingere variaza in functie de gradul de deosebire dintre MHC I-ul donorului si al primitorului si de competenta sistemului imunitar al primitorului.
ADN-ul original ramane ADN original. El nu vine in contact cu celulele sistemului imunitar, sta "izolat" in nucleu.
Practic e o simbioza, organul invata sa traiasca in noul organism si organismul isi insuseste noul organ diminuand functia sistemului imunitar, devenind mai tolerant.
Prin tratament imunosupresor se reduce functia imunitara, fortand astfel toleranta fata de organul transplantat. Uneori esueaza, fie ca MHC-urile sunt foarte diferite, fie ca pragul de toleranta imunitara al primitorului este ridicat.