Dacă ne gândim la faptul că suprafaţa de contact cu cubul de gheaţă este mai mare în cazul apei (citiţi mai jos de ce este mai mare), ar rezulta că în acest caz căldura va fi absorbită mai eficient de către gheaţă, transferul de căldură spre cub fiind deci mai rapid.
Deşi iniţial suprafaţa de contact a gheţii cu apa, respectiv aerul, este aceeaşi, totuşi, în cazul aerului, imediat ce procesul de topire se declanşează, apa deja topită care începe să acopere cubul de gheaţă reduce suprafaţa de contact cu aerul mai cald dimprejurul cubului de gheaţă, generând un mic efect de izolare a gheţii şi absorbind ea însăşi o parte a căldurii transferate dinspre aer spre gheaţă.
Pe măsură ce apa topită se scurge de pe suprafaţa cubului de gheaţă transportă şi o parte a căldurii transferate dinspre aer, încetinind puţin procesul de topire a gheţii în aer.
E interesant de observat ce se întâmplă cu cuburile de gheaţă care plutesc la suprafaţa apei, deci au contact atât cu aerul, cât şi cu apa. Se observă că partea aflată în apă se topeşte mai repede, micşorându-i-se dimensiunile. Pentru a compensa pierderea, cubul de gheaţă se scufundă puţin. Astfel se creează impresia că aerul ar avea câştig de cauză, dar este doar o impresie falsă.
Acest lucru ar putea fi scos în evidenţă în felul următor: dacă am fixa cubul îngheţat în apă peste o plasă de protecţie care să împiedice scufundarea sa în apă mai jos de un nivel iniţial, s-ar observa cum porţiunea aflată în apă a cubului ar dispărea treptat aproape complet odată cu topirea acestuia. Pe măsură ce se întâmplă acest lucru porţiunea rămasă deasupra apei, în aer, va avea tendinţa să se răstoarne pentru a compensa dispariţia jumătăţii scufundate a cubului de gheaţă.
Răspuns republicat din vechea secțiune Q&A
