Viteza percepută a spițelor este o combinație între viteza lor reală și viteza cu care se mișcă direcția privirii. Astfel, dacă ne uităm spre sol fără a urmări roata, spițele din partea de jos vor părea că se află în repaus (sau că au viteză mică), pentru că în raport cu solul capătul lor de jos chiar este în repaus. Dacă însă ochiul urmărește centrul roții, atunci viteza tuturor spițelor va părea uniformă, pentru că în raport cu axa roții chiar este uniformă.
O sugestie: pentru că ce ne spune ochiul este subiectiv și nu poate fi arătat și altora (care ar putea avea alte impresii), cel mai bine e să facem poze, de preferat cu un aparat la care putem regla timpul de expunere. E nevoie să facem două feluri de poze: unele în care aparatul e orientat fix spre sol și declanșarea se face cînd trece roata pe acolo, și altele în care aparatul e orientat spre centrul roții și îl urmărește. Timpul de expunere trebuie ajustat în așa fel încît spițele să se vadă mișcate, dar nu atît de mișcate încît să nu se mai distingă deloc. Pozele ies chiar mai convingătoare dacă fotografiem roți de automobil, care au „spițe” mai puține și mai vizibile.
Nu contează mult dacă aparatul este el însuși în mișcare sau în repaus față de sol sau roată. Contează dacă punctul spre care se uită aparatul e staționar în raport cu solul sau cu centrul roții.
Putem face și în așa fel încît nu partea de jos a roții să se vadă staționar, ci partea de sus. Pentru asta trebuie ca ochiul / aparatul să urmărească un punct imaginar care se mișcă în direcția de mișcare a roții, dar cu viteză dublă. Atunci spițele de sus vor părea că stau.
