Nu-mi dau seama ce înțelegeți dumneavoastră prin termenul hologramă, dar în sensul folosit în optică holograme se fac deja de multe zeci de ani. Eu am făcut o mulțime de holograme acum 20 de ani cînd eram student la fizică, și le făceam doar ca exercițiu, nu pentru că era ceva nou sau original. Primele holograme practice s-au făcut puțin după 1960, deși ideile erau și atunci vechi de cîteva decenii. Acum vezi holograme peste tot: pe bancnote, pe cărți de credit, pe bilete de autobuz, pe jucării etc.
Holograme se pot face și fără laser, dar e foarte greu și rezultatele nu sînt spectaculoase. Cu un laser e mult mai bine. Există mai multe metode de realizare. O să v-o descriu pe cea de bază. Dacă o înțelegeți pe asta atunci le veți putea înțelege și pe celelalte. Dacă nu, va trebui să vă străduiți și eventual să învățați și alte lucruri despre lumină, mai exact despre optica coerentă (care din păcate nu seamănă cu nimic din experiența noastră obișnuită, deci e relativ greu de înțeles).
E nevoie de un laser cît mai coerent, de o placă fotografică cu granulație cît mai fină și chimicalele necesare pentru a o developa, de o masă optică suficient de stabilă și de diverse dispozitive optice: obiectiv de microscop cu microapertură (pinhole), oglinzi, divizor de fascicul (beam splitter, adică o oglindă semitransparentă), suporturi etc.
Montajul optic trebuie să facă următoarele lucruri:
- cu ajutorul obiectivului de microscop transformă fasciculul paralel de la laser într-un fascicul divergent, suficient de larg ca să acopere atît obiectul cît și placa fotografică (în același timp curăță fasciculul prin folosirea microaperturii în focarul obiectivului de microscop),
- cu ajutorul divizorului de fascicul creează două fascicule, din care unul merge direct la placa fotografică, iar celălalt iluminează obiectul sau scena de holografiat,
- cu ajutorul oglinzilor ajustează unghiurile de incidență pe placa fotografică și pe obiect.
Procedura e așa: dai drumul la fascicul și deci expui placa fotografică (evident cu lumina stinsă în cameră), scoți placa din suport, o developezi și o usuci, pui placa în locul unde s-a aflat la expunere și cu aceeași orientare, blochezi fasciculul care merge la obiect (sau iei obiectul de acolo), dai drumul la fasciculul care iluminează placa fotografică și apoi te uiți prin placă spre locul unde s-a aflat obiectul. Dacă ai făcut totul cum trebuie, vei vedea imaginea obiectului ca și cum ar fi acolo. Holograma acționează ca și cum ar fi o simplă fereastră spre ceea ce exista acolo în momentul expunerii. Scena holografiată este foarte fidelă, în sensul că toată informația 3D este păstrată. Merge și vederea binoculară, merge și să miști poziția capului în orice direcție, imaginea obiectului se schimbă ca și cum ar fi obiectul însuși. Evident, dacă te uiți pe lîngă hologramă nu-l mai vezi.
Asta e numai partea de principii. În realitate problemele sînt mult mai numeroase. Alinierea montajului poate să dureze o veșnicie dacă nu știi cum se face, developarea plăcilor fotografice are dichisul ei (am zis că vă trebuie o placă, dar de fapt vă trebuie cîteva pachete întregi, pentru că inevitabil veți face multe teste), masa optică poate să fie oricît de bună, că dacă trece un camion prin apropiere adio hologramă (se mișcă prea mult franjele de interferență), în cameră nu trebuie să ai nici o sursă de vibrație (liniște totală, fără ventilator) și nici o sursă de căldură care să creeze un aer neomogen și mișcător etc. De-asta înregistrările holografice se fac de obicei noaptea, cînd străzile din zonă sînt pustii și cînd nu merge nimeni prin clădire.
Este practic imposibil să vă iasă o hologramă acasă, cu ceea ce se găsește în casa unui om obșinuit. Abia dacă vă iese mai întîi experimentul într-un montaj bine pus la punct și în condiții bune puteți spera să aveți un succes (foarte limitat) acasă, iar asta numai după ce înțelegeți bine cum funcționează procesul.
