(Timp citire: 10 - 11 minute)

Alfred Adler s-a născut în 1870, al doilea din șase copii într-o familie care locuia în suburbiile Vienei. Adler a fost invitat să se alăture cercului lui Freud (un grup care dezbătea ideile freudiene) după ce l-a apărat pe Freud la o prelegere. Ca și Jung, el s-a despărțit ulterior de Freud, la insistența acestuia ca membrii Cercului de la Viena să susțină teoria sexuala a lui Freud.

 Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.10: Personalitatea) - (Partea a III-a: Teorii neofreudiene)

Freud l-a privit mereu pe Adler cu desconsiderare, în timp ce pe Jung îl privea ca pe un om al marilor idei. Adler a respins acest lucru cu naturalețe și se grăbea întotdeauna să-i corecteze pe cei care-l numeau urmașul lui Freud. El spunea că era doar o cunoștință, nu un urmaș.

Ce l-a făcut pe Adler să decidă devină medic, încă din mica copilărie?

Adler a presupus ca personalitatea se formează la începutul vieții. El credea că experiențele pozitive și negative de la începutul copilăriei ar putea conduce la reacții care vor stabili orientările sau scopurile personalității de-a lungul vieții.

O asemenea experiență - moartea fratelui său - l-a marcat pe Adler, la vârsta de trei ani. Rezultatul, a spus el, a fost hotărârea sa de mai târziu de a "învinge acest lucru numit moartea". În cele din urmă, aceasta l-a determinat sa devină medic.

Cum l-a influențat nașterea unui frate pe Adler?

Adler a declarat ca mama sa fusese plină de umor, sinceră, bună și total dedicată copiilor ei. Însă, "după nașterea fratelui meu mai mic, ea și-a transferat atenția la el și eu m-am simțit detronat și m-am întors către tatăl meu, al cărui favorit eram".

Această relatare ilustrează două concepte fundamentale adleriene: cel al detronării și cel al rivalității fraterne. Detronarea se produce atunci când un copil mic, aflat inițial în centrul atenției, este înlocuit în manifestările de afecțiune ale mamei de un copil nou venit. Rezultatul este o formă de rivalitate frățească. Rivalitatea simbolică, în general, este concurența dintre frați sau surori pentru atenția și aprobarea părinților.

Alfred a fost un școlar dificil. Era stângaci, modest și lua note mici. A rămas corigent la matematică în școala secundară și a trebuit să repete o clasă. Acest lucru a dus la un alt episod care a devenit un principiu cunoscut în teoria sa.

Cum a luptat Adler împotriva sentimentelor de inferioritate?

Adler și-a auzit profesorul cum îi sfătuia tatăl să-l scoată de la școală și să-l bage ucenic la un cizmar. Cu toate acestea, tatăl său l-a încurajat să continue școala și să-și dubleze eforturile. Tânărul Alfred s-a străduit să-și remedieze situația școlară, studiind cu asiduitate la matematică.

După ceva timp, profesorul a scris o problemă de matematică pe tablă, pe care niciun elev, nici profesorul însuși n-au putut-o rezolva. Adler s-a ridicat brusc și a spus: "Pot eu să rezolv problema".

Ne luând în seamă observația sarcastică a profesorului, "Desigur, dacă nimeni altcineva nu poate, cu siguranță vei putea tu", a mers la tablă și, în mijlocul râsetelor colegilor de clasă, a rezolvat problema. Din acel moment, el a fost cel mai bun elev din clasă la matematică.

Compensarea

Aceasta experienţă ilustrează un alt concept adlerian. Fiecare parte a legendei lui Adler ilustrează un concept cheie din teoria lui Adler. În acest caz, triumful la ora de matematică ilustrează conceptul adlerian de compensare ca răspuns la sentimentele de inferioritate.

Adler credea că orice om are uneori sentimente de inferioritate. Aceasta este o parte universală a experienței umane. Modul în care reacționăm la sentimentele de inferioritate ne poate ajusta devenirea personală.

Poți să fii învins și să renunți la speranța sau poți riposta sau schimba ceea ce faci, depășind dificultățile. Compensarea, în teoria adleriană, este forța de a reacționa împotriva dificultății sau greutății, prin riposta sau dezvoltarea unor tactici noi, în loc de a te lăsa pradă disperării și îndoielii.

O persoană care compensează ceea ce numea Adler inferioritatea resimțită (situațiile care te fac să te simți inferior) este o persoană care face ajustări pentru a excela. Acest lucru poate însemna să te străduiești mai mult, în ciuda eșecurilor inițiale sau să lucrezi cu dificultățile pentru a găsi un alt mod de a reuși.



Sentimentele  de inferioritate


Majoritatea oamenilor au auzit despre complexele de inferioritate. Adler a fost surprins să vadă că acest concept este singurul din întreaga sa teorie care a atras atenția. Oriunde mergea, oamenii îl întrebau despre complexele de inferioritate.

Adler a explicat că există o diferență importantă între sentimentele de inferioritate, care sunt universale și servesc ca o forță motivantă pozitivă, și complexele de inferioritate care sunt relativ rare și tind să paralizeze oamenii mai degrabă decât să-i motiveze.

Ce a spus Adler despre sentimentele de inferioritate din copilărie?

Adler credea că sentimentele de inferioritate sunt normale și universale în copilărie, pentru că toți oamenii încep prin a fi mici și ineficienți. Cei mai mulți oameni răspund prin dezvoltarea unor abilități care îi fac să se simtă mai puternici și mai eficienți.

Alții dezvoltă modele de dependență sau de auto-limitare care le provoacă necazuri sau care le fac rău altora. Pentru Adler, aceste modele de comportament tulburat erau complexe.

Cum a folosit Adler termenul  de "complex", spre deosebire de Jung?

Adler a folosit termenul de complex în mod diferit de Jung. Pentru Jung, un complex era o temă încărcată emoțional din autobiografia persoanei. Pentru Adler, un complex era un model supărător de comportament. De obicei, el implica relația unei persoane cu ceilalți: un model de comportament social.

Sentimentele de inferioritate încep în copilărie și continuă să apară din când în când pe tot parcursul vieții. Ele apar atunci când altul face ceva mai bine decât tine, te critică, se manifestă în mod autoritar față de tine, te rănește, sau are un altfel de avantaj asupra ta.

Sentimentele de inferioritate sunt normale și chiar benefice. Ele motivează o persoană să caute o auto-perfecţionare și să facă ceea ce este necesar pentru a evita astfel de sentimente în viitor. Schimbările ca răspuns la inferioritățile resimțite sunt ceea ce Adler a numit compensații.

Care este diferența dintre sentimentele de inferioritate și complexul de inferioritate?

Complexul de inferioritate, dimpotrivă, nu motivează oamenii; îi paralizează. Persoanele cu un complex de inferioritate sunt convinse că sunt lipsite de valoare sau că nu vor evolua, așa că ele nu reușesc să ia măsuri pentru a se îmbunătăți.

Adler a simțit că oamenii își arată orientarea generală a personalității în mai multe moduri, formând un întreg consecvent. O persoană care suferă de un complex de inferioritate o va arăta în expresia feței, tonul vocii, postură, alegerea îmbrăcămintei și alegerea activităților.

O persoană cu un complex de inferioritate este probabil să evite provocările, deoarece e sigură că va eșua. Ea va interpreta dificultățile ca fiind datorate propriilor neajunsuri, care se presupune că sunt omniprezente. Aceasta seamănă cu modelul gândirii lui Seligman numit neajutorare învățată, de mai târziu.

Conceptul de "auto-formare"

Adler credea că fiecare personalitate este rezultatul auto-formării (una dintre aserțiunile sale distinctive). Auto-formarea înseamnă modelarea evoluției comportamentului tău sau a personalității tale, pe baza a ceea ce funcționează pentru tine pentru a preveni sentimentele de inferioritate sau a obține sentimente mai pozitive.

Adler a spus ca oamenii se străduiesc continuu să treacă de la o situație de "minus net" la "plus net". Cautăm ceea ce ne protejează, ceea ce ne face fericiți sau ceea ce îi satisface pe oamenii care contează pentru noi.

Observăm ceea ce ne face să ne simțim inferiori sau competenți, apoi punem acele lecții în practică. Facem tot ce putem pentru a ne face viața mai bună. Încercăm să ne eliminăm slăbiciunile și să ne sporim puterea.

Acest lucru i-a determinat pe unii scriitori să spună că Adler a subliniat motivul puterii. Freud a vorbit despre sex, au spus ei, în timp ce Jung a fost obsedat de inconștient, iar Adler de putere.

Acest lucru nu este corect; Adler a văzut în lupta pentru superioritate o motivație omniprezentă, dar prin aceasta el înțelegea strădania pentru orice îmbunătățire a situației propriei persoane; nu dominarea altor oameni.

Compensarea. Două exemple: OJ Simpson și Wilma Rudolph

Adler a observat că oamenii compensează uneori în mod excesiv sentimentele de inferioritate, mergând la extreme în încercarea lor de a triumfa asupra adversității. Wilma Rudolph a avut poliomielită în copilărie, care a lăsat-o infirmă, dar ea a devenit o sprinteră olimpică medaliată cu aur. O.J. Simpson a suferit de rahitism în copilărie și i s-a spus că nu va mai putea niciodată să alerge, dar el a devenit un mare un jucător ofensiv în fotbalul american.

Supra-compensarea creează uneori probleme. Ea este (prin definiție) destul de extremă: întreaga viață a unei persoane se poate roti în jurul supra-compensării generate de un anumit sentiment de nesiguranță din copilărie, cum ar fi faptul de a fi fost sărac. Cu toate acestea, în unele cazuri, acest lucru duce la realizări importante.

Stilul de viață

Adler a crezut că personalitatea se forma în primii 5 sau 6 ani de viață și că deseori aceasta era un răspuns direct la situațiile familiale. Un copil mic încearcă foarte mult să-și satisfacă părintii și să evite sentimentele de inferioritate.

Anumite modele de comportament "funcționează" în contextul unei anumite societăți sau familii. Altele nu.

De exemplu, unii copii se remarcă întotdeauna prin comportamentul lor agreabil, iar acest lucru se poate solidifica într-un stil de viață sociabil. Alți copii ar putea învăța să fie duri și nepăsători. Adler ar spune ca aceste tipare formate în copilărie vor amprenta trăsăturile de personalitate ale adulților.

Adler a numit abordarea obișnuită de către individ a altor persoane stil de viață. Pentru Adler, stilul de viață era cheia întregului comportament al unei persoane.

Astăzi, termenul de stil de viață se referă la împrejurimile și activitățile unei persoane, cum ar fi să trăiești la Palm Beach, să ai două mașini sau să faci jogging în fiecare zi. Însă, ceea ce înțelegea Adler prin stil de viață era o orientare socială obișnuită.

Stilul de viață, pentru Adler, era modul în care o persoană reacționa la alte persoane și situații sociale. Un copil care era mincinos, care făcea lucruri rele, dar căuta să iasă din necaz, putea păstra probabil acea orientare la vârsta adultă.

Stilul de viață poate fi și pozitiv. Unii copii sunt în mod constant buni și săritori. Aceste manifestări sunt întărite social în copilărie și (ca rezultat, ar spune Adler) este probabil ca ei să păstreze această orientare socială la vârsta adultă.

Adler credea că stilul de viață tinde să fie consecvent, reflectat în multiple moduri de-a lungul vieții unui individ.

De ce a fost atât de important "stilul de viață"?

Adler a pus un accent special pe termenul de "copii răsfățați", preluat din limba germană. Aceștia sunt indivizii care învață în copilărie să manipuleze persoanele care îi îngrijesc prin scâncet și plânset și făcând tam-tam până când li se face pe plac. Dacă părinţii cedează, acest model s-ar putea bloca ca un stil de viață, conform lui Adler.

Adler credea că un copil răsfățat se va transforma într-un adult care se va simți "îndreptățit" să primească. O persoană cu această atitudine consideră că lucrurile bune ar trebui asigurate de ceilalți, fără obligație, iar dacă lucrurile nu merg bine, cea mai bună tactică este aceea de a face tam-tam până când cineva rezolvă problema.

Adler a identificat numeroase stiluri nevrotice pe care le-a numit complexe. Folosind terminologia de la începutul acestui capitol, acestea vor fi numite tipuri.

Un exemplu este complexul mântuitorului. Acesta este un stil de viață în care o persoană atinge satisfacție (sau sentimente de superioritate) prin încercarea de a-i îmbunătăți pe alții sau de a le schimba căile greșite. Un alt exemplu a fost "No Complex": un sentiment de putere dobândit prin a fi întotdeauna în dezacord cu ceilalți.

Acestea sunt exemple de tipuri deoarece sunt grupuri de trăsături care formează o orientare personală recunoscută. Unele sună încă adevărate în lumea de astăzi: s-ar putea ca voi să cunoașteți un tip de mântuitor sau o persoană fără complexe.

Alte tipuri adleriene par ciudate și depășite în lumea de azi. Aceasta este soarta obișnuită a tipurilor de personalitate descrise într-o epocă, deoarece ele sunt (la urma urmei) stereotipuri și au tendința de a deveni mai mult sau mai puțin obișnuite pe măsura schimbării culturii.



Credit imagine: www.adler.edu
Traducere de Maricica Botescu după Adler's theory, cu acordul autorului