Tipărire
Categorie: Dificultăţi ale limbii române
Accesări: 5568

În vechime, în spaţiul Carpatic, pe ambii versanţi ai lanţului de munţi se găseau numeroase mânăstiri în care vieţuiau sihaştri-isihaşti carpatici care aveau unele cunoștințe de fitoterapie. Într-o ţară acoperită în proporţie de aproximativ 80% de păduri, cu sate rare, ierni grele şi lungi, iarna mai ales, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută, iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut.

 

 

În aceste situaţii, sihaştrii recoltau crăci de vîsc şi le duceau în sate, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită, înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C.

 


Un astfel de călugăr, purtând în spinare desaga doldora cu crăci sacre, era numit de săteni Moşul cu crăci sau Moş Crăciun.

 

Sărbătoarea Crăciunului, a Crăcilor sacre (vâscul a fost şi este considerat o plantă deosebită, care încă este de găsit în multe case ale românilor, considerându-se că aduce noroc), vindecătoare, a fost instituită, demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital.

 

Textul de mai sus este o adaptare a unor paragrafe dintr-un amplu studiu dedicat originii Crăciunului, pe care îl puteţi citi integral aici: www.gandirea.ro/craciun.php.