Care este secretul pentru sunetul incomparabil al celui mai vestit instrument cu coarde din istorie, vioara Stradivarius? Iată întrebarea cu care pleacă la drum articolul de faţă, pentru a analiza în final dacă sunetul unui Stradivarius chiar este pe măsura reputaţiei sale.
Ea mi-a pus vioara în braţe, chiar dacă eu încercam să-mi ţin mâinile sus ca să mă feresc de ea. „Nu” am spus, ”Nu ţine chestia aia aproape de mine. O să o sparg.” Dar violonista era insistentă şi nu îmi rămânea decât să o prind sau să o las să cadă. Am ţinut-o şi a fost prima vioară pe care am atins-o, fiind uimit de greutatea mică şi de rigiditatea încordată. Acele straturi subţiri de lemn, atât de inteligent curbate, împreunate şi lipite împreună, formau o cutie care părea incredibil de fragilă, de parcă aş fi putut-o strivi cu cu cea mai mică strângere a mâinii. Dar nu aş fi putut; instrumentul era o dovadă vie a mecanicii tensiometrice, marea ei putere provenind din curbele-i puternic tensionate contra forţei de compresiune exercitată de coardele puternic întinse. O bătălie perpetuă în fizică, cu ambele tabere încleştate în relaxare.
Cel mai bine îmi amintesc cum priveam gaura în formă de F şi citeam semnătura originală, scrisă elegant în cerneală chiar de mâna lutierului pe interiorul plăcii posterioare, o vedere care este încrustată în mintea mea la fel de memorabil precum instrumentul însuşi: Stradivari.
Antonio Stradivari a fost un lutier – făuritor de instrumente cu coarde – italian care a trăit între 1644 şi 1737. El este considerat cel mai mare creator de viori dintre toţi, instrumentele sale fiind catalogate drept cele mai bune din lume. El a creat, de asemenea, şi violoncele, câteva viole şi foarte puţine chitare, harpe şi mandoline. Instrumentele care au supravieţuit au primit toate nume şi sunt în general mânuite de muzicieni proeminenţi, precum violonistul Itzhak Perlman şi violoncelistul Yo Yo Ma. Sunt norocoşi deoarece posedă aceste instrumente. Strads, cum sunt în mod obişnuit denumite, pot costa milioane de dolari, iar cele mai multe sunt deţinute de fundaţii sau patroni bogaţi. Cea pe care am întinat-o cu atingerea era folosită de o violonistă din Orchestra Simfonică Pacific şi era închiriată de la un patron. Undeva puţin peste 1000 de Strads au fost fabricate şi aproximativ 650 mai supravieţuiesc, dintre care circa 500 sunt viori. Aşa numită „Epocă de Aur” a lutierului, când a construit cele mai bune instrumente ale sale, este considerată a fi între anii 1700 şi 1720.
Stradivari (cel mai bine cunoscut după versiunea latinizată a numelui său, Stradivarius) şi-a descoperit talentul ca ucenic al lui Nicolaus Amati, unul dintr-o întreagă dinastie de lutieri ale căror instrumente sunt şi ele considerate printre cele mai bune din lume. Dar niciuna dintre viori, nici chiar ale lui Amatis, ale lui Da Salo, Guaneri, Bergonzi sau ale altor mari nume, nu au reputaţia celor Stradivarius. Chiar şi astăzi, cercetătorii supun marile instrumente scanărilor CT, analizelor chimice sau simulărilor pe supercomputere pentru a încerca să descopere vreun secret bine ascuns. Ce face instrumentele atât de grozave? Să fi fost lacul? Lipiciul? Forma? Lemnul însuşi sau modul în care a fost tăiat, uscat sau chiar tratat? Nimeni dintre cei care s-au chinuit să facă o replică Stradivarius folosind materiale autentice şi îndemânare nu a reuşit să recreeze calitatea tonală unică, acel sunet perfect caracteristic doar instrumentelor făcute de maestru însăşi. Sau, cel puţin, asta ne spune cultura pop.
Astăzi Skeptoid va încerca să analizeze nu această întrebare, ci presupunerea pe care ea se bazează: este sunetul unui Stradivarius pe măsura reputaţiei sale?
O vioară care sună bine nu este un lucru la fel de subiectiv precum, să spunem, gustul bun al unui vin. Gustul este în mare parte o problemă de preferinţă personală şi, în timp ce acelaşi lucru este valabil şi pentru viori, acestea au câteva aspecte cantitative care sunt măsurabile. Tot felul de calităţi tonale pe spectrul de frecvenţe pot fi atribuite în mod obiectiv. Şi nu este în întregime lipsită de plauzibilitate ideea conform căreia ar fi existat o perioadă anume din istorie în care vioarele au fost într-adevăr „mai bune” decât cele ce pot fi produse în prezent. Un motiv des invocat în favoarea acestei idei are de-a face cu mediul climatic.
Spre sfârşitul Micii Epoci de Gheaţă, aproximativ între 1550-1850, a existat o perioadă de activitate solară foarte redusă, numită Minimul Maunder, între 1645 şi 1715. Iernile din Europa în această perioadă erau deja amarnic de reci, iar dacă Minimul Maunder a contribuit sau nu la acest lucru, aceasta este un subiect de dezbatere. Totuşi, intervalul coincide perfect cu perioada de creştere pentru lemnul pe care Antonio Stradivari îl folosea pentru instrumentele sale în era sa de aur; iar Mica Epocă de Gheaţă extinsă acoperă toată perioada marilor lutieri din Italia. Arborii creşteau mai lent în frig, inelele erau mai subţiri, iar lemnul era mai dens. Dacă ai încerca să produci o nouă vioară în prezent folosind acelaşi tip de lemn ca şi Stradivarius, lemnul de azi ar fi mai puţin dens şi ar trebui să ne aşteptăm la performanţe diferite. În lumina acestei teorii, Francis Schwarze de la Swiss Federal Laboratories for Materials Science and Tehnology a anunţat în 2012 că a dezvoltat un tratament cu fungi pentru lemn, tratament care l-ar putea întări şi l-ar face comparabil cu lemnul din Mica Epocă de Gheaţă. În 2009 Schwarze a făcut o demonstraţie în care un violonist a cântat atât la o vioară Stradivarius din 1711, cât şi la un instrument făcut din lemnul tratat cu fungi şi a raportat că atât audienţa, cât şi un grup de experţi au crezut că vioara sa era Stradivarius.
Iar acesta este momentul perfect pentru a face un pas înapoi şi a ne întreba nu ce face un Stradivarius atât de special, ci, mai degrabă, dacă chiar este special. Mult timp şi energie s-au consumat în încercarea de a afla secretele viorilor Stradivarius; dar, după estimarea mea, nu s-a investit, întâi de toate, destulă energie pentru a afla dacă diferenţa există în realitate.
Când vorbim despre instrumente care valorează milioane de dolari, nu avem prea des ocazia de a testa mai multe deodată. Însă acest lucru chiar a fost făcut de o echipă de cercetători, în 2010, în cadrul celei de-a opta Competiţii Internaţionale de viori de la Indianapolis. Deţinătorii a şase viori extraordinare au fost convinşi să se despartă de acestea pentru cel mai mare şi mai bine controlat experiment pe care cercetătorii au reuşit să-l pună în scenă. Cele şase viori erau trei clasice italiene, o Guarneri din 1740 şi o pereche de Strads din jurul anilor 1700, respectiv 1715 (datele exacte nu au fost date publicităţii pentru a păstra identitatea anonimă a instrumentelor). Valoarea cumulată a instrumentelor era de aproximativ 10.000.000 de dolari. Trei viori noi de cea mai bună calitate au fost de asemenea incluse, dintre care una a fost terminată cu doar trei zile înainte de test, valoarea lor totală fiind de 100.000 de dolari.
Douăzeci şi unu de violonişti au fost adunaţi pentru a participa la studiu. Ei au fost aleşi chiar din competiţie, din juriu şi de la Orchestra Simfonică din Indianapolis. Toţi violoniştii participanţi la studiu, talentaţi şi experimentaţi, deţineau viori – dintre care niciuna nu a fost inclusă în studiu – care valorau între 1800 şi 10.000.000 de dolari. Singurul lucru pe care l-au ştiut participanţii era că vor cânta „câteva viori de calitate, inclusiv cel puţin una făcută de Stradivari.” Cea mai importantă caracteristică a acestui studiu a fost că era într-adevăr dublu mascat; nici participanţii, nici cercetătorii nu au ştiut ce vioară cânta la un moment dat. Pentru a face posibil acest lucru, întregul test a fost condus într-un apartament de hotel slab luminat, iar toată lumea a purtat ochelari de sudură modificaţi, care a eliminat posibilitatea de a vedea clar. Fiecare vioară a fost impregnată pe suportul de bărbie cu parfum pentru a-i masca aroma unică. Violoniştii şi-au folosit propriile arcuşuri.
Totul a fost randomizat în mod adecvat, chiar şi cercetătorul care a înmânat viorile fiecărui violonist neştiind ce instrument manevra. Muzicienii, care au participat la teste pe rând, au avut un număr de sarcini. Fiecare a trebuit să încerce zece perechi de instrumente, cântând la fiecare timp de un minut; iar pentru fiecare pereche, să evalueze pe care o preferau. În al doilea test, le-a fost permis accesul în mod egal la toate cele şase instrumente timp de 20 de minute, apoi li s-a cerut să evalueze care era cea mai bună şi cea mai rea din cinci categorii: spectru tonal, manevrabilitate, reacţie, proiecţie şi pe care ar fi să o ia acasă şi să o păstreze.
Care au fost, deci, rezultatele? Acestea au fost într-adevăr surprinzătoare. Comparându-le individual, cinci dintre viori au fost preferate aproximativ la fel de des. Însă a şasea vioară a fost singura cu rezultate diferite; aproape nimeni nu a preferat-o. A fost clar cea mai puţin favorită, iar identitatea ei? Era vorba despre Stradivarius din 1700 şi vioara cu cea mai bogată istorie. Fiecare pereche de viori în care nu a fost inclusă Stradivariusul din 1700 au fost preferate 50/50; dar de fiecare dată când Stradivariusul era împerecheată, era respinsă în 80% din cazuri. Chiar dacă niciunul dintre participanţi nu a ştiut asta, fiecare pereche conţinea o vioară veche şi una nouă. Toate cele trei viori noi au rezistat în duelul cu clasicele italiene.
În al doilea test, în care participanţii şi-au ales favorita şi cea mai puţin preferată vioară din cele şase pe baza celor cinci criterii, rezultatele au fost la fel de neaşteptate. Patru dintre viori au avut scoruri aproximativ egale dar, din nou, Stradivariusul din 1700 a fost pierzătorul detaşat. A existat şi un câştigător clar, dar nu era o vioară clasică italiană. Era una dintre viorile noi, care a fost selectată drept favorită pentru fiecare categorie mai des decât orice alt instrument. Dintre cele trei viori vechi, vioara Guarneri le-a surclasat pe ambele Stradivarius. Nu a fost semnalat niciun factor care să influenţeze muzicienii să prefere instrumentele care erau similare în ani sau tip constructiv cu viorile personale.
Şaptesprezece din cei douăzeci şi unu au încercat să ghicească ce instrument au preferat: A fost vechi sau nou? Şapte dintre ei au spus că nu îşi pot da seama, şapte au ghicit greşit, iar doar trei au ghicit corect. În cadrul acestui studiu, doar 14% dintre experţii violonişti, care deţineau instrumente în valoare de până la 10.000.000 de dolari, au reuşit să ghicească corect dacă vioara preferată era una nou-nouţă sau veche de 300 de ani.
Acesta a fost doar un studiu şi nu poate fi considerat o concluzie finală. Însă rezultatele au fost destul de clare, iar cele câteva alte studii similare care au fost întreprinse nu sunt de calitate comparabilă. Ceea ce a arătat studiul este că indiferent de ce tip de adeziv special, lac special sau lemn special a folosit în atelierul său Antonio Stradivari, acestea nu erau, probabil, mai bune decât cele pe care oricare alt lutier de top le-a folosit de-a lungul secolelor.
Care este, deci, secretul lui Stradivarius? Secretul este că nu există niciun secret. Viorile Stradivarius sunt instrumente de cea mai înaltă calitate, comparabil cu celelalte instrumente din gama lor. Presupunerea că există un fel de superioritate inexplicabilă nu este, pur şi simplu, susţinută de date. Dacă există într-adevăr această diferenţă, nu a fost descoperită încă în numărul limitat de experimente de bună calitate care s-au efectuat. Nu încape îndoială că Stradivarius este cel mai mare nume în istoria instrumentelor cu coarde şi fără îndoială că instrumentele sale vor rămâne în fruntea licitaţiilor pentru viitorul previzibil. Doar o mică parte din preţul lor reprezintă calitatea şi sunetul instrumentului; ceea ce sunt într-adevăr valoroase sunt reputaţia, importanţa istorică şi prestigiul. Acestea sunt lucruri pe care nici un număr de scanări CT sau analize chimice nu le pot recrea.
Traducere de Răzvan Gavrilă după Secrets of the Stradivarius, cu acordul autorului.
