Scientia

Vorbim astăzi despre unul dintre misterele lumii, mai precis despre adevărata istorie şi semnificaţiile celei mai faimoase cărţi nedescifrate până în prezent: manuscrisul Voynich. Este vorba despre o carte medievală de ştiinţă, misterioasă, plină de ilustraţii frumoase.

Unul dintre misterele lumii moderne, care dau bătaie de cap cercetătorilor este reprezentat de manuscrisul Voynich, care a fost redescoperit în anul 1912 de către Wilfrid Michael Voynich într-o librărie din Italia.

Manuscrisul Voynich pare a conţine o înţelepciune misterioasă, dar este alcătuit din cuvinte pe care nimeni n-a fost capabil să le înţeleagă.

Aşadar să îndepărtăm de la bun început marea întrebare. Manuscrisul Voynich este unul dintre misterele lumii, nerezolvat; cel puţin până acum. Conform informaţiilor pe care le deţinem, nu ştim cine l-a scris, ce spune şi care îi era scopul. Avem câteva teorii, dar nu vom avea de-a face astăzi cu dezvăluirea unei soluţii măreţe. Cu toate acestea, călătoria pe tărâmul explorării ştiinţifice este întotdeauna fascinantă, iar ceea ce am descoperit până acum este la fel de interesant, precum ceea ce nu am aflat încă.


Manuscrisul Voynich. Ce conţine?

Undeva în Europa, probabil în nordul Italiei, cândva prin anii 1400, animalele erau tăiate (fie oi, vite sau capre), iar pielea lor era transformată în pergamente. Probabil foarte curând după aceea, cineva, cel mai probabil două persoane, a luat în mână o pană pentru scris şi a creat o carte de 38.000 de cuvinte cu cerneală obişnuită, de la început până la sfârşit, folosind un alfabet şi o limbă care au sfidat orice identificare. Nu este vorba de o carte uriaşă, măsurând cam 16 cm pe 23 cm (6 pe 9 inci) şi având aproximativ 5 cm (2 inci) grosime. Sunt aproximativ 240 de pagini, multe dintre ele ilustrate, numărul exact depinzând de felul în care numeri paginile care se desfac în diagrame extinse sau în schiţe, numeroase de altfel. Alfabetul are între 23 şi 40 de caractere distincte, în funcţie de cum le clasifici pe cele care ar putea fi versiuni decorative ale celorlalte sau  pe cele care sunt o combinaţie de două litere.

Cartea conţine şase secţiuni delimitate prin tipurile de ilustraţii.
Prima secţiune este cea mai mare, cu 130 de pagini şi include desenele în detaliu ale unui număr de 113 plante şi flori pe care nimeni nu a reuşit să le identifice. Se numeşte secţiunea Botanică.
Secţiunea a doua reprezintă 26 de pagini de schiţe astrologice; multe diagrame circulare şi concentrice şi câteva semne zodiacale.
Cea de-a treia secţiune este una dedicată biologiei, fiindcă e formată în principal din schiţe ale unor figuri feminine nude stând în nişte bazine legate prin tuburi complicate.
Secţiunea a patra este cea cosmologică, prezentând cele mai impresionante pliante ce par a fi diagrame circulare pentru un fel de natură cosmică.
Cea de-a cincea secţiune este farmaceutică, cu peste 100 de desene ale plantelor medicinale, rădăcinilor, pulberilor, tincturilor şi poţiunilor cu conţinut sau utilizare necunoscută.
Ultima secţiune, cea de-a şasea, intitulată stele, este cea mai misterioasă. Este formată din 23 de pagini numai cu text, organizat în paragrafe scurte, fiecare din ele marcat cu o stea. Câteva dintre ilustraţii dezvăluie influenţe estice, incluzând o posibilă mapă a oraşului circular Bagdad, centrul cunoaşterii estice.

Câteva sute de ani mai târziu (nu ştim exact când), a fost adăugată o copertă, dar din păcate este goală. De asemenea, mai târziu, ilustraţiile au fost colorate de către cineva mai puţin atent decât artistul original.

Istoria manuscrisului. Lista deţinătorilor cunoscuţi

În timpul secolului al XVI-lea cartea a fost deţinută de astrologul englez John Dee care a numerotat paginile în propriul stil, în colţul drept de sus al fiecărei foi. Dee a vândut-o apoi împăratului Rudolph al II-lea al Germaniei, înţelegând că era lucrarea originală a lui Roger Bacon, un călugăr din secolul al XIII-lea considerat de mulţi a fi unul dintre părinţii metodei ştiinţifice. De aici, cartea a mai trecut pe la vreo doi sau trei proprietari care şi-au notat numele în ea şi, la un moment dat, a fost prezentată savantului Athanasius Kircher din Roma împreună cu o scrisoare semnată de un anumit Johannes Marcus Marci care îşi exprima dorinţa ca învăţatul Kircher să o poată traduce, în 1666. Scrisoarea lui Marci s-a păstrat împreună cu cartea. În acest punct istoria manuscrisului intră în ceaţă până când este descoperit de un comerciant de cărţi antice numit Wilfrid Voynich în 1912, la colegiul Iezuit de la Villa Mondragone, în Italia. Voynich l-a adus în atenţia întregii lumi. După ce a avut numeroşi proprietari, cartea a fost în cele din urmă donată locuinţei sale din prezent, Biblioteca Beinecke de la Universitatea Yale, sub numele ei oficial MS 408.


În ce limbă este scris manuscrisul Voynich?

Încă de la descoperire au apărut numeroase ipoteze legate de semnificaţiile manuscrisului Voynich. Mulţi consideră că este scris într-un mod codat, dar eforturile de a găsi tiparul codului au eşuat. Unii cred că poate fi ceea ce se numeşte o limbă artificială, adică o limbă inventată în mod intenţionat, nu una care să fi evoluat firesc. Alţii au speculat că trebuie descifrat cu Cardan Grille, o hârtie cu perforaţii pe care le aşezi deasupra paginii şi citeşti doar literele care apar. Poate cea mai populară teorie este aceea care spune că manuscrisul este o pur şi simplu o păcăleală, scris practic oricând după crearea pergamentului şi pentru orice scop, plecând de la câştigul financiar până la păcălirea cuiva într-un mod erudit, pentru amuzament.

Cine a scris manuscrisul Voynich?

Presupunerile referitoare la autorul lui sunt la fel de numeroase. Roger Bacon rămâne suspectul principal, dar acest lucru se bazează doar pe supoziţiile celor mai mulţi deţinători şi nu e susţinut de nicio dovadă. După câte ştim, Roger Bacon n-a mai scris altceva în limbajul Voynich. Mai mult decât atât, a murit în 1294, cu peste 100 de ani înainte de scrierea cărţii.

Suntem siguri de acest aspect, deoarece ştim când a fost făcut pergamentul, ceea ce nici Voynich, nici predecesorii lui nu puteau cunoaşte. Datarea cu carbon a pergamentului a fost realizată la Universitatea din Arizona în 2011 de către Dr. Greg Hodgins, care l-a atribuit perioadei de la începutul anilor 1400. Datarea cernelei, pe de altă parte, nu poate fi realizată fiindcă nu avem nicio metodă potrivită pentru acest lucru. Cele mai multe tipuri de cerneală nu pot fi supuse datării cu radiocarbon, deoarece nu conţin neapărat materie organică; şi chiar dacă ar conţine, nu avem tehnologia necesară pentru a separa cu acurateţe carbonul din cerneală de carbonul din pergament. Am descoperit însă că pigmenţii folosiţi se potrivesc cu cei utilizaţi în acele vremuri, dar ar putea totodată să ţină de falsificarea expertă modernă.


Poate fi vorba de un fals?

Totuşi, putem face nişte supoziţii solide. Pergamentul era de regulă spălat şi refolosit (e o modalitate bună pentru falsificatorii moderni de a crea un document care în mod legitim datează prin testarea cu radiocarbon dintr-o perioadă îndepărtată de timp), dar în acest caz lasă urme chimice. Ceea ce ştim este că manuscrisul Voynich a reprezentat prima aplicare de cerneală pe acel pergament. Din surse istorice ştim că pergamentul era la mare căutare; ar fi fost aproape imposibil ca un pergament de calitate bună să stea nefolosit zeci sau sute de ani aşteptând ca cineva să producă un fals pe el. Dacă adăugăm şi faptul că nu avem niciun motiv de a suspecta istoria deţinătorilor cărţii aşa cum este prezentată în scrisoarea lui Marci, putem fi destul de încrezători pentru a susţine că textul a fost scris atunci când pergamentul a fost făcut.


Câteva teorii despre manuscris

Să ne uităm atunci la celelalte caracteristici ale cărţii pentru a vedea ce mai putem afla. Uite un detaliu important. Nu există corecturi. Nu sunt de asemenea nici locuri în care textul să fi fost înghesuit pentru a încăpea pe pagină. Aceste lucruri ar fi foarte improbabile în cazul unui manuscris original; ne-am aştepta neapărat la câteva mici erori într-o primă ediţie. Deci cum le explicăm? Există mai multe răspunsuri posibile, însă doar două dintre ele par mai plauzibile.

Primul se referă la faptul că manuscrisul este o copie, poate una chiar după ceva scris de Roger Bacon. Dacă un scrib are originalul la dispoziţie, poate vedea câte cuvinte sunt şi poate aranja totul astfel încât să încapă pe pagină. Iar dacă el copiază cu atenţie, nu vor fi corecturi. Teoria copiei se potriveşte şi cu celelalte trăsături, cum ar fi aparenţa de a fi fost scris de către unul sau doi oameni. Dacă este sau nu o copie nu prea ne ajută în tentativa noastră de a îl descifra. Dar ne îndeamnă să ne întrebăm de ce s-ar deranja cineva să facă o copie frumoasă după o carte care nu spune nimic.

Cea de-a doua teorie care explică înfăţişarea îngrijită a cărţii este poate mai revelatoare. Textul ar putea fi un nonsens, inventat pe parcursul scrierii lui. Nu ar fi nevoie de corecturi. Nu ar fi nevoie nici de a comprima scrisul în timp ce spaţiul liber se termină.

Manuscrisul Voynich. Literele folosite nu sunt identificate în nicio limbă existentă

Teoria „totalului nonsens” are o problemă. Dacă într-adevăr este un nonsens, este unul foarte bine elaborat. Prea bine oricum pentru un amator. Analiza informatică a textului a fost realizată în mod exhaustiv, de diferiţi cercetători, folosind tehnici diferite. Acest lucru ne permite nu numai să încercăm să îl traducem (capitol la care am eşuat), dar şi să îi comparăm metrica cu cea a limbilor actuale. Frecvenţa literelor, lungimea cuvintelor şi frecvenţa cuvintelor sunt foarte asemănătoare celor din limbile reale. Numai că nu se potrivesc cu niciuna dintre acestea. E doar o speculaţie, dar eu unul îmi pot imagina un călugăr sau un scrib experimentat, care se pricepe la astfel de lucruri, să dea cărţii un aer real în mod intenţionat, dar mi se pare mai puţin probabil ca un amator sau un profesionist din alt domeniu să scrie o bolboroseală „impecabilă”.

Indiciile care să arate că textul are înţeles nu se opresc aici. Stilul de folosire a cuvintelor şi relaţiile dintre cuvinte se găsesc de fapt în toate cele şase secvenţe, ca şi cum ele ar trata subiecte diferite. Paginile din cadrul fiecărei secţiuni sunt mai asemănătoare cu ele însele decât cu cele din alte secţiuni. Totuşi, o analiză mai atentă a acestui aspect conduce la un alt punct interesant, pe care noi l-am descrie prin sintagma „gluma se îngroaşă.”


Un manuscris, două limbi...

O analiză faimoasă, realizată în anii 1970 de către criptograful din Marina Statelor Unite, Prescott Currier, a dezvăluit că manuscrisul Voynich este scris în două limbi diferite. A folosit termenul de limbi, însă totodată a atras atenţia că ele ar putea fi şi două subiecte de manuscris diferite, două scheme de criptare distincte sau posibil două dialecte diferite. Le-a numit Voynich-A şi Voynich-B. Interesant este faptul că acestea utilizează două tipuri de scrisuri de mână, deşi ambele au acelaşi alfabet şi aceleaşi litere de mână. Fiecare pagină a cărţii este scrisă complet fie în A, fie în B. Secţiunile de Biologie şi Stele sunt scrise în Voynich-B; celelalte în Voynich-A. Excepţia o face prima şi cea mai mare secţiune, Botanica, ce conţine câte ceva din fiecare. Dar ele nu sunt pur şi simplu amestecate. Cartea e legată în modul bifolio, adică în grupuri de pagini îndoite împreună şi apoi aşezate în teanc una peste alta pentru a fi legate. Fiecare grup de acest fel din manuscrisul Voynich este scris în întregime într-una din limbi.

Să fie însă un fals tratat ştiinţific?

Să încheiem cu teoria mea favorită care e probabil cea mai bine susţinută. La începutul anilor 1400, un profesionist, poate un fizician, un astrolog sau un alchimist, vroia să creeze un material comercial care să îi demonstreze rarele cunoştinţe din Est. A angajat un călugăr sau un alt scrib pentru a crea o carte plină de ilustraţii minunate şi curioase din domenii diferite de ştiinţă şi un text pe care nimeni să nu-l poată citi, pentru a le spune cumpărătorilor că deţine sursa oricărui fel de înţelepciune estică pe care îl dorea. Călugărul a fost asistat de un coleg, iar cei doi au inventat un alfabet şi şi-au folosit familiaritatea multilingvistică cu limbile scrise pentru a crea un text convingător, fără sens. A fost conceput atât de bine încât proprietarul putea să îl folosească pentru a-şi impresiona colegii. Astfel, profesionistul anonim a rămas cu o garanţie de marketing impresionantă care la nivel conceptual e identică cu halatul purtat de un specialist în medicina alternativă, cu diagrama energiilor de pe peretele unui guru yoga sau cu titlul cumpărat online de „doctor” în diferite tratamente alternative.

Aceasta rămâne teoria principală. Manuscrisul nu ar fi chiar o farsă şi oricum dacă îl numim aşa, ne referim la o farsă creată cu grijă şi în mod deliberat, dar plină de nonsensuri. Poate într-o zi manuscrisul va dezvălui un alt scop, dar pentru momentul de faţă, această teorie e la fel de bună ca oricare alta.

Textul reprezintă traducerea articolului Voynich Manuscript, publicat de skeptoid.com.
Imaginile sunt preluate de pe site-ul wikipedia.org.
Traducerea: Livia Ştefan