Probabil că fiecare dintre noi ne confruntăm uneori cu situaţii în care nu dăm randamentul maxim. Nu reuşim să ne folosim abilităţile şi cunoştinţele într-un mod productiv la locul de muncă, facultate, în societate etc. Însă mai târziu ne dăm seama că puteam mai mult, că puteam să obţinem rezultate mai bune.
Totuşi, există ceva care ne împiedică să obţinem ceea ce ne dorim. Ce anume?
Uneori avem tendinţa de a ne construi singuri ziduri de netrecut – bariere mentale (credinţe neadaptative) pe care le-am dobândit observându-i pe alţii, din experienţele anterioare ori prin interacţiunea cu ceilalţi. În acest sens există o serie de studii menţionate în cartea "Why smart people can be so stupid" de Robert J. Sternberg, care ilustrează motivele pentru care unii oameni se comportă prosteşte /stupid, nereuşind astfel să-şi pună în valoare propriul potenţial.
Care sunt barierele mentale în astfel de cazuri?
1. Potenţialul nostru intelectual este fix (nu îl putem îmbunătăţi)
Astfel, cei care au avut o serie de eşecuri în trecut vor crede că nu pot mai mult de atât. Prin urmare, nu vor face nimic pentru a schimba situaţia. Ei vor evita provocările, considerând că nu vor face faţă. În contrast, cei care consideră că potenţialul lor intelectual poate fi dezvoltat vor depune efort pentru a-şi atinge scopurile, privind provocările drept oportunităţi de învăţare.
Într-un studiu realizat la o universitate din Hong-Kong unui lot de studenţi i s-au oferit articole în care inteligenţa era tratată ca o trăsătură fixă, iar altui lot – articole în care inteligenţa era tratată ca o trăsătură maleabilă (potenţialul intelectual se poate dezvolta). Ulterior, ambele loturi au fost supuse unei sarcini dificile. Cei care credeau că inteligenţa este o trăsătură maleabilă şi-au interpretat dificultăţile ca o reflectare a propriului efort. Prin urmare, au devenit mai insistenţi în realizarea sarcinii, comparativ cu primul lot.
La ce concluzie ajungem în urma acestui studiu?
Credinţele noastre influenţează modul în care interpretăm evenimentele (eşecuri, succese etc.), iar modul în care interpretăm evenimentele ne influenţează reacţiile (deciziile, acţiunile viitoare). Astfel, dacă noi credem că putem să facem faţă cu succes unei provocări, ne vom comporta în conformitate cu ceea ce credem, vom obţine ceea ce ne dorim şi ne vom întări credinţa că suntem buni. Deci, avem tendinţa să ne întărim credinţele prin acţiunile noastre, de aceea ar fi bine să încercăm să ne redefinim credinţele pe care le înţelegem ca fiind, în fapt, piedici.
2. Performanţa intelectuală este un indicator al propriei valori
Un studiu realizat de Kamins & Dweck privind relaţia directă dintre credinţa că potenţialul intelectual este fix şi credinţa că performanţa intelectuală este un indicator al propriei valori ilustrează că cei care consideră potenţialul lor intelectual ca fiind fix se consideră mai puţin valoroşi în urma unui eşec, decât cei care consideră că potenţialul lor intelectual poate fi dezvoltat.
Ce reiese din acest studiu?
Credinţele ne afectează stima de sine! Nu un eşec ne afectează stima de sine, ci credinţele care influenţează modul în care interpretăm acel eşec.
3. Oportunităţile de învăţare /provocările sunt riscante
Cei care consideră că potenţialul lor intelectual este fix preferă sarcini sigure, al căror algoritm de rezolvare îl cunosc, astfel, neexistând riscul să eşueze sau să pară mai puţin buni, atât în ochii lor, cât şi în ochii celorlalţi.
Ce putem învăţa de aici?
Cea mai mare greşeală e teama de a nu greşi! Fiindcă, ratând oportunităţile de învăţare ne refuzăm şansa de a evolua, de a învăţa noi abilităţi, ne restrângem singuri orizonturile cunoaşterii.
4. Doar oamenii mai puţin inteligenţi depun efort
Cei care cred că inteligenţa e o trăsătură fixă, consideră că nu e nevoie să depui mult efort pentru a fi bun la ceva. Însă această credinţă este auto-distructivă, deoarece în urma unui eşec (rezultat al lipsei de efort) vor considera că nu sunt capabili să facă un anumit lucru, fiindcă sunt mai puţin inteligenţi. Astfel, vor depune şi mai puţin efort.
Chiar şi oamenii pe care îi considerăm genii (Mozart, Einstein etc.) au depus mult efort pentru a avea rezultate. Studiile arată că în cazul violoniştilor "talentaţi", numărul orelor de practică e cel mai bun predictor pentru performanţa lor.
Ce ne sugerează aceste studii?
Ar trebui să luăm în considerare faptul că efortul şi perseverenţa ne vor ajuta să ne atingem scopurile.
Cum ne dezvoltăm aceste credinţe?
Prin interacţiune directă cu ceilalţi, observându-le comportamentul şi din experienţele anterioare. Însă, părinţii şi profesorii au un rol important în dezvoltarea acestor credinţe prin modul în care folosesc lauda şi critica, pentru a-şi exprima mulţumire /nemulţumirea faţă de copil. Studiile arată că pentru cei mici, lauda are un efect benefic, devenind mai perseverenţi în ceea ce fac, dar în cazul copiilor de gimnaziu, lauda poate fi dăunătoare dacă nu e sinceră (ei au abilitatea de a se autoevalua şi se vor considera mai puţin inteligenţi dacă vor fi lăudaţi în exces sau atunci când nu e cazul).
În ceea ce priveşte critica, este indicat să criticăm comportamentul, nu persoana. Deoarece, criticând persoana, îi punem o etichetă, iar aceasta se va comporta conform etichetei, dezvoltându-şi şi întărindu-şi credinţele.
În concluzie, pentru a ne pune în valoare potenţialul, ar trebui să renunţăm la o serie de credinţe care ne limitează, adoptând credinţe care ne ajută să evoluăm.
Bibliografie: Why smart people can be so stupid de Robert J. Sternberg
