Şobolanii! Îţi plac? În special când unul traversează civilizat, prin faţa ta... Sau mai bine hamsterii? Cumva ai acasă o hamsteriţă ţâfnoasă pe care încă nu ai reuşit să o îmblânzeşti? Indiferent de răspunsuri, trebuie să ştii un lucru: psihologilor le plac rozătoarele.
Chiar foarte mult. Ne ajută să aflăm câteva lucruri interesante despre oameni. Nu imediat, desigur. Dar orientează cercetarea.
Cam aşa au gândit Berridge şi Valenstein. Ei au aflat de la şobolani de ce tu ai un job pe care îl urăşti (sunt un pic dramatic: de fapt nu te satisface foarte tare), de ce îţi petreci acolo 8-10 ore şi de ce, în ciuda acestor mici inconveniente, vrei să promovezi în interiorul corporaţiei care te deprimă. Au fost şobolanii capabili să transmită acest tip excepţional de cunoaştere? Ei bine, poate prezint puţin romanţat lucrurile. Şobolanii nu au făcut asta: ei doar s-au sacrificat (vezi ce frumos resemnific realitatea?)
Cei doi cercetători au verificat o teorie tulburătoare, bazată pe descoperirile din neuroştiinţe, anume că mecanismele neurale care controlează plăcerea sunt separate de mecanismele care controlează dorinţa. Sigur că ele sunt interconectate, dar sunt şi parţial disociabile. Cu alte cuvinte, poţi dori ceva fără să-ţi placă şi poate să-ţi placă ceva fără să-l doreşti.
Însă de ce să faci în mod perseverent lucruri care nu-ţi plac, te enervează, te chinuie sau te epuizează? Pare iraţional! Doar economiştii de modă veche mai cred că suntem agenţi raţionali atunci când alegem ceva. Invers, cum adică să-ţi placă ceva, să fii încântat de ceva, să fii capabil să savurezi ceva minute sau ore în şir (sex tantric?) dar să nu-l doreşti? Ceva nu se leagă. Înţelegi dilema cercetătorilor? De aceea au apelat la şobolani! Încă nu este voie cu oameni, dar cine ştie ce ne rezervă viitorul.
Experimentul
Este nevoie şi de o doză oarecare de sadism pentru a face astfel de cercetări (iubitorii de animale ar putea fi ultragiaţi). Ce s-a întâmplat? Se ştie că hipotalamusul lateral se conectează direct la nucleus accumbens, o componentă esenţială a sistemului dopaminergic din creier (într-un limbaj mai accesibil sistemul dorinţei, şi, pe scurt, „dorinţa” sau „atracţia”). Şi ce au făcut brutele? Au stimulat electric hipotalamusul lateral, astfel încât simpaticele rozătoare (rude apropiate de cele care trăiesc în vecinătatea casei tale) au fost obligate să-şi dorească hrana, să o caute şi, evident, să o mănânce.
Adică şobolanilor nu le era foame, dar erau stimulaţi, prin intermediul firelor care le intraseră în cap, să se comporte ca şi cum le-ar fi foame? Exact! Când sistemul dorinţei este activat ghici ce se întâmplă şi cu tine? Îţi doreşti chestii! Şobolanii fiind fiinţe mai simple, nu-şi doreau genţi de 1.000 de euro sau vacanţe pe insule exotice. Ei doreau să mănânce. Şi ce făceau? Mâncau, evident. Dar nu le era foame! Mai mult decât atât, pe măsură ce înghiţeau hrană de care nu aveau nevoie, resimţeau o aversiune puternică faţă de mâncare (normal, nu?). Dar nu se opreau! Deoarece erau controlaţi, prin intermediul curentului electric, de cercetătorii lipsiţi de suflet imaterial, nemuritor şi divin. Erau motivaţi (electric) să-şi dorească hrană şi să o consume fără să le facă plăcere! Tu observi unele mici analogii, în acest punct, cu viaţa oamenilor, poate chiar a ta?
Plăcerea şi dorinţa rulează pe circuite separate din creier. Mult timp nu s-a ştiut asta (dorinţa şi plăcerea erau fuzionate în noţiunea de „recompensă”). Eu încă nu mi-am revenit complet din impactul înţelegerii că în capul meu (şi al tău, de asemenea) circuitul dopaminergic (dorinţa) este separat de cel al opioidelor (plăcerea). Nu din impactul propriu-zis acestei descoperiri, ci din ceea ce stă în spatele ei.
Care e cauza acestei separaţii neuronale?
Îţi spun, dar nu vei putea înţelege (sau accepta) dacă nu ai o gândire evoluţionistă (şi acesta ar putea fi un prim pas către psihologia evoluţionistă). În „spate” (în trecut) se află milioane de ani de evoluţie naturală. Genele „vor” să se propage şi pentru acest scop sunt în stare să „facă” orice. Literalmente orice! (ghilimelele indică faptul că mă exprim metaforic: genele sunt bucăţi inerte de informaţii).
Şi ce-au făcut, ticăloasele? Printre altele, au separat plăcerea de dorinţă. De ce? Deoarece nu sunt interesate de plăcere! Sau sunt interesate doar în măsura în care plăcerea este stimulativă, adică te face să vrei să o simţi din nou. Altfel, evoluţiei nu-i pasă dacă eşti fericit sau nu, dacă experimentezi sau nu plăcerea. Genele „vor” doar să meargă mai departe, adică interesul lor este ca tu să vrei să trăieşti încă o zi şi să te reproduci, dar asta e o altă discuţie.
Dacă aş fi o colecţie de gene din interiorul tău aş zice aşa: „Scopul meu este că tu (omul) să supravieţuieşti suficient de mult timp pentru a avea copii şi a-i creşte până ajung şi ei la maturitate sexuală. E tot ce vreau de la tine. Restul, dacă îţi place sau nu cum trăieşti, dacă eşti fericit sau nu, …well, it’s not my f*****g business!”
Era nevoie de o vrăjitorie (pot să spun o păcăleală zdravănă?). Şi a fost găsită! Să mai spună cineva că întâmplarea nu generează creativitate. Trecutul nostru evolutiv (circuitele neurale prezente) ne convinge să credem că ceea ce facem în fiecare zi are sens, deoarece, la un moment dat, vom fi fericiţi sau ne vom simţi mai bine decât astăzi. Şi ce facem? Oh, o mulţime de lucruri! Suntem motivaţi să acţionăm. Ne dorim să acţionăm. Ne mişcăm fundurile. Adesea luptăm, uneori feroce (ce crezi că este un examen de admitere sau un interviu pentru o poziţie dezirabilă?). Înaintăm, pas cu pas, spre starea aşteptată de fericire (dorinţă este anticiparea plăcerii). Dar fericirea aceea nu va veni niciodată (sau, venind, va fi efemeră) şi, într-o zi, vom muri. Sfârşitul poveştii. Vreau să spun, sfârşitul poveştii doar pentru noi. Genele ne salută din mers (ele merg mai departe, prin copiii noştri).
Era necesar că evoluţia sa ne păcălească să facem lucruri care să-i servească scopurile. Lucrul acesta nu era posibil fără separarea dorinţei de plăcere. Voila! Ideea de fericire există pentru a ne motiva să trăim încă o zi (nu intru acum într-o discuţie sofisticată despre nivelurile fericirii: plăcere, satisfacţie, împlinire). Nu trebuie să fie adevărată. Şi nici nu este!
Poate aceasta nu este o veste prea bună, aşa că te las să o asimilezi (sau, dacă eşti foarte motivat, hi hi!, să lupţi cu ea şi să o respingi). Pentru mine, de când am înţeles lucrul acesta (şi alte câteva, pe care le împărtăşesc, aici, cu tine) viaţa a luat o cu totul altă întorsătură. Poate şi pentru tine, într-o zi. Ce să-ţi urez? Enjoy!
Referinţă: Berridge KC, Valenstein ES. What psychological process mediates feeding evoked by electrical stimulation of the lateral hypothalamus? Behavioral Neuroscience, 1991 Feb;105(1):3–14
