Le-am povestit studenţilor mei o scenă din serialul Dr. House. Era vorba despre o scenă cunoscută de ei, desigur, dar nu neapărat decriptată. În respectiva scenă, House, recunoaşte cu multă sinceritate că îşi doreşte ca soţul fostei iubite să moară.
House îl trata pe soţul fostei lui iubite (Stacy), nereuşind, ca de obicei, să pună un diagnostic, lucru remediat până la finalul episodului, ca întotdeauna. Aşadar House recunoaşte că îşi doreşte ca acest om să moară, deşi, atenţie, depune toate eforturile pentru a-l salva.
Însă nu ştiu de ce îmi doresc să moară, spune el (aproximativ). Oare vreau să moară pentru a putea fi din nou împreună cu Stacy (încă o iubeşte) sau vreau să moară pentru a mă răzbuna pe ea? Stacy luase, atunci când erau împreună, o decizie care îi salvase viaţa, dar îl condamnase la şchiopătat şi la dureri intense, pentru toată viaţa.
Folosindu-şi puterile introspective (ca noi toţi, de altfel), House devine conştient de dorinţă, dar nu poate şti care sunt cauzele dorinţei. Şi nici nu are cum să ştie vreodată! Noi toţi simţim sau gândim tot felul de lucruri pentru care inventăm explicaţii plauzibile, dar nu ştim dacă aceste explicaţii sunt corecte. De ce?
Deoarece cauzele (de ce-urile) trăirilor sau acţiunilor noastre sunt dincolo de o limită pe care, inspirat de Timothy Wilson, am numit-o ZIDUL. Nimeni nu poate trece, introspectiv, prin acest zid. Capacitatea noastră de a ne autocunoaşte, încercând să ne conştientizăm experienta mentală, este limitată de felul în care este alcătuit creierul.
Psihologia socială şi psihologia cognitivă, în ultimele decenii, demonstrează din nou şi din nou existenţa zidului şi ne invită la mai multă modestie. Fireşte că ultimul lucru pe care îl vor face oamenii va fi acela de a recunoaşte imposibilitatea de a detecta motivele sau raţiunile din care se nasc anumite sentimente, idei sau comportamente.
O astfel de incertitudine este intolerabilă, iar creierul, deştept, că de obicei, şi-a elaborat, în timp, o strategie minunată: confabulaţia! Deşi nu avem nici cea mai mică idee cu privire la caracterul corect sau greşit al explicaţiilor pe care le oferim (fie nouă, fie altora) suntem convinşi că ele sunt corecte pur şi simplu pentru că sunt ale noastre şi pentru că sunt accesibile, adică uşor de verbalizat.
Pacienţii neurologici ilustrează extremele confabulaţiei, dar, separat de aceste cazuri excepţionale, noi toţi suferim de forme mai uşoare de confabulaţie. Doar că nu ştim asta! Nu doar că nu exclud din această categorie psihologii, ci mi se pare că ei sunt expuşi unor forme mai avansate (de tulburare) atunci când emit ipoteze imposibil de testat, dar la fel de atrăgătoare ca o îngheţată cu ciocolată pentru un copil supraponderal.
House rămâne sceptic şi bine face. El emite cele două ipoteze, dar nu favorizează niciuna din ele. Ar putea fi într-un fel, ar putea fi şi în altul. Sau într-un al treilea fel, spun eu, la care încă nu s-a gândit. Foarte rar se întâmplă că în spatele unui comportament sau al unei experienţe emoţionale să se afle o singură cauză.
Poate lucrurile ar sta altfel dacă am avea creierul lui C. Elegans, viermele favorit al neurostiintelor, deoarece are doar 302 neuroni, conform recensământului. Suntem, însă, un pic diferiţi: avem circa o sută de miliarde de neuroni, conectaţi în moduri imposibil de cunoscut, în acest moment. De aceea, atunci când tu sau un altul credeţi că deţineţi cunoaşterea motivelor pentru care ai simţit sau simţi, ai gândit sau gândeşti, te-ai comportat sau te comporţi în anumite feluri, este posibil să vă insultaţi într-un mod destul de subtil (eşti un vierme!).
Aş vrea să-ţi reamintesc faptul deloc trivial că eşti un om. Nu poţi coborî foarte adânc înăuntrul tău, prin introspecţie, şi cu atât mai mult un altul, care nu locuieşte în capul tău, nu poate face asta, dar îşi poate imagina asta, purtat de o imaginaţie exaltată.
Cu toate acestea cunoaşterea (de sine) este posibilă. Dar nu prin introspecţie, ci altfel! Ai vrea să ştii cum? Nu-mi răspunde, e doar o întrebare retorică, izvorâtă din nevoia mea de…, de…, la naiba, nu-mi dau seama de ce am pus această întrebare! Dar tu ştii, desigur. Speaking of worms...
