Jocul de rol, un derivat al sociodramei, este o metodă de explorare a problemelor care apar în situaţii sociale complexe. Acesta poate fi utilizat în formarea profesioniştilor sau într-o sală de clasă pentru înţelegerea literaturii, a istoriei şi chiar a ştiinţei.
Marele psiholog al dezvoltării umane, Jean Piaget, a descris două moduri de învăţare: "asimilarea" şi "acomodarea". În asimilare, oamenii "umplu" în mod figurativ harta mentală a lumii lor, în timp ce în acomodare, ei schimbă în mod figurativ acea hartă mentală, o extind sau o modifică pentru a se potrivi noilor lor percepţii. Ambele procese sunt complementare şi concurente, dar diferitele tipuri de învăţare tind să scoată în relief unul sau altul din cele două modalităţi.
Memorarea mecanică, prin repetiţie tinde să reliefeze asimilarea. Prin contrast, a învăţa să urci un copac, să înoţi sau mergi cu bicicleta, scoate în relief acomodarea. Acomodarea implică câştigarea unei "abilităţi" şi pare a fi acel tip de învăţare care elimină uitarea completă. Învăţarea prin asimilare, după cum ştim cu toţii, este remarcabil de uşor de uitat.
Unele tipuri de memorare mecanică devin asociate cu acomodarea, în măsura în care cuvintele sau ideile sunt legate de ritmuri, cadenţe poetice şi muzică, acesta fiind motivul pentru care câteva mici activităţi - puţină recitare din Shakespeare sau un cântec narativ - pot fi reţinute de un individ mult mai uşor decât, să zicem, lista cuvintelor de vocabular - învăţate pentru un test de limbă străină şi apoi uitate. Aici avem de-a face cu utilizarea anumitor informaţii.
Din păcate, multe aspecte ale educaţiei sunt orientate spre tipurile de învăţare ce pot fi mai uşor testate, o învăţare de tip asimilativ, bazat pe memorare. Totuşi, ceea ce lumea are nevoie cu adevărat este ca oamenii să aibă competenţe, iar competenţele să se situeze dincolo de simpla cunoaştere a faptelor. Competenţele, deşi necesită o testare mai complex orientată spre performanţă şi o atenţie sporită din partea profesorului, acoperă variabile mai subtile. Ele reflectă un tip de învăţare bazat pe acomodare.
Este un clişeu general acceptat că vrem să-i învăţăm pe tineri să gândească, însă gândirea la orice nivel de complexitate necesită exersarea componentelor a trei categorii de competenţe interdependente: rezolvarea de probleme, comunicarea şi auto-conştientizarea. Aceste competenţe nu pot fi învăţate prin citirea unui număr de cărţi, deşi un pic de material didactic poate fi de ajutor în crearea unui cadru intelectual pentru învăţarea prin acomodare. Mai degrabă, tipurile de competenţe necesare în gândirea flexibilă, creativă, raţională trebuie să fie exersate, practicate şi învăţate în cursul unui proces interactiv, de asumare de riscuri, auto-exprimare, feedback, încurajare şi, pe scurt, un proces care este mai apropiat de învăţarea înotului decât de învăţarea capitolului cu oraşele diferitelor state.
Cunoaşterea de sine nu trebuie privită ca un tip de proces psihanalitic sau un alt proces obscur psihologizat. Grecii antici o numeau "retorică" şi se referea la o conştientizare sporită a căilor prin care mintea tânără poate accepta idei înşelătoare. Conştiinţa de sine se poate învăţa, nu numai prin studierea "mecanismelor psihodinamice de apărare", ci, de asemenea, prin explorarea formelor culturale de manipulare - propaganda politică sau publicitară, dinamica de grup, tacticile de spălare a creierului - sau a mijloacelor de manipulare interpersonală şi de grup. Aceasta poate fi extinsă la modul în care oamenii se lasă induşi în eroare de statisticile măsluite, dar, de asemenea, poate fi folosită pentru a ajuta oamenii să reflecteze asupra modului în care propriile motivaţii pot interfera cu judecata lor obiectivă asupra unei probleme.
Din acest punct de vedere, cunoaşterea de sine este o parte integrantă a rezolvării de probleme şi a modalităţilor de comunicare. Cunoaşterea de sine este esenţială pentru înţelegerea altora. Şi cel mai bun mod de a învăţa toate cele trei categorii de competenţe (fiecare categorie conţinând şi componente ale altor competenţe) este jocul de rol.
Jocul de rol ca simulare
Jocul de rol nu trebuie să fie privit ca o procedură deosebit de psihologică. Desigur, acesta a fost utilizat pe scară largă ca o parte a mai multor tipuri diferite de terapii, dar acest lucru se datorează faptului că este un vehicul natural pentru învăţare. Jocul de rol este pur şi simplu o formă de simulare mai puţin elaborată tehnologic.
Ceea ce fac astronauţii în cadrul antrenamentelor lor în vederea misiunilor; ceea ce fac piloţii în procesul de învăţare a navigaţiei în simulatoarele de zbor; ceea ce fac mii de soldaţi în cursul exerciţiilor militare - totul e joc de rol. Instruirea agenţilor de vânzări pentru a face faţă clienţilor, instruirea medicilor pentru a intervieva pacienţii, instruirea cadrelor didactice pentru a face faţă situaţiilor dificile, toate acestea necesită într-o anumită măsură antrenament şi feedback.
Ca urmare, jocul de rol nu este nimic mai mult decât repetiţie. Muzicienii şi fotbaliştii, actorii şi pompierii - toţi trebuie să-şi exerseze competenţele. Acest lucru se datorează faptului că operaţiunile complexe nu pot include toate variabilele într-o singură prelegere sau chiar într-o carte groasă. Problemele adaptării principiilor generale la propriul set de competenţe, la temperamentul propriu şi la pregătirea personală, lucrul cu inevitabilele "imperfecţiuni" pe care le generează un sistem complex, precum şi pregătirea pentru întâmplările neprevăzute - toate sunt obiective frecvente ale acestui tip de joc de rol.
Context istoric
Termenul de "rol" vine de la "rularea" hârtiei care conţinea textele pe care actorii obişnuiau să le utilizeze cu peste două mii de ani în urmă, în Grecia antică. În timp, scenariul a devenit piesa, iar apoi despre actori s-a spus că joacă "rolul" de, să zicem, Hamlet, Othello, Ofelia sau Desdemona.
Dar cineva poate, de asemenea, să creeze un rol, să improvizeze un spectacol şi, de fapt, copiii fac asta tot timpul în jocul lor de-a ceva. E un fel de vitalitate care însoţeşte acest tip de activitate imaginativă şi un medic tânăr din Viena, în jurul anului 1910, a fost intrigat de natura creativă şi spontană a acestuia. La fel cum artiştii moderni contestau vechile tradiţii, tot astfel au fost unii care au văzut teatrul tradiţional ca fiind încrustat cu forme perimate, false şi moarte emoţional. Acest medic tânăr, Jacob L. Moreno* (1889-1974) a încercat să reînvie teatrul, prin invitarea actorilor la improvizaţie, începând cu "Teatrul spontaneităţii" din 1921, care a devenit unul dintre primele trupe de "improvizaţie".
Moreno a descoperit că activitatea de improvizaţie dramatică era terapeutică pentru actorii săi şi a început să se gândească la aplicarea acestei abordări ca un tip de terapie individuală şi familială. După ce a emigrat în Statele Unite în 1925, Moreno a dezvoltat aceste idei într-o metodă pe care a numit-o "psihodramă". În plus faţă de aplicarea acesteia la pacienţii cu probleme psihiatrice, Moreno a constatat că tehnicile de bază ar putea fi modificate pentru a ajuta grupurile să abordeze problemele sociale şi a numit această abordare "sociodramă".
Moreno a avut una din minţile cele mai fertile şi a reunit multe idei asociate cu psihologia socială şi dinamica de grup. El a fost unul dintre pionierii psihoterapiei de grup, impunând propriul său tip de filozofie care sublinia necesitatea aprecierii importanţei fundamentale a creativităţii în viaţă. (În acest sens, abordarea lui seamănă cu a unui alt psihoterapeut important, Otto Rank). Şi ca psiholog social, dar înlănţuind experienţa sa din trecut cu drama, el a dezvoltat conceptul de rol. Au mai existat câţiva reprezentanţi ai sociologiei şi antropologiei care s-au gândit, de asemenea, la roluri, dar Moreno a adăugat dimensiunea autenticităţii într-o metodologie care permitea oamenilor să reflecteze asupra modului în care ei jucau diverse roluri în viaţa lor - jocul de rol.
Un aspect al jocului de rol a fost acela de instrument de diagnostic sau de evaluare - un test al modului în care o persoană ar acţiona atunci când e pus într-o situaţie imaginară sau pretins problematică. Interesant e faptul că Înaltul Comandament German a folosit această metodă în vederea reformării corpului său de ofiţeri. Scopul era acela de a găsi candidaţi meritorii în locul vechii tradiţii de a folosi fiii cu studii superioare ai aristocraţiei - prea mulţi dintre ei fiind departe de a fi lideri adevăraţi. Şi cu toate că această armată a servit ulterior unor scopuri politice oribile, aceasta a ajutat la crearea unei organizaţii remarcabil de eficiente, iar ofiţerii săi au fost superiori celor din alte ţări. Doar după cel de-al Doilea Război Mondial au început şi aliaţii să valorifice această tehnică.
Spre sfârşitul anilor ‘40 jocul de rol a devenit o parte recunoscută a afacerilor, a comunităţii, precum şi a noilor domenii ce vizau dezvoltarea organizaţiei. În anii ‘70 acesta a fost utilizat pe scară largă ca parte a terapiei comportamentale, în antrenarea discursului şi a competenţelor sociale. Jocul de rol era cunoscut ca o metodă în educaţie încă de la sfârşitul anilor ‘40, dar au existat destule probleme cu utilizarea sa, aşa că nu a "prins" pe deplin.
Probleme cu jocul de rol
Jocul de rol este o tehnologie de intensificare şi accelerare a învăţării, este ceva similar cu utilizarea sculelor electrice în tâmplărie. Aşa cum dulgherii trebuie să fie calificaţi în multe componente ale meşteşugului lor, tot astfel cadrele didactice trebuie să fie bine instruite şi competente, iar terapeuţii bine fundamentaţi în diferitele aspecte ale rolului lor. Instrumentele nu sunt panacee, iar acestea nu funcţionează bine dacă sunt folosite neglijent sau ca un substitut al planificării şi gândirii concrete. Şi, asemenea sculelor electrice, ele pot fi periculoase. Dar chiar şi tipurile de fierăstraie şi ciocane de modă veche ar putea produce pagube dacă cineva nu ar şti sau nu şi-ar aminti să aplice principiile de siguranţă.
Problema cea mai des întâlnită în ce priveşte jocul de rol este aceea în care liderul nu apreciază natura sa esenţială: este vorba despre o procedură de improvizaţie, iar improvizaţia necesită un sentiment de relativă siguranţă. Aceasta trebuie să fie cultivată într-un grup, profesorul angajând elevii într-un proces de "încălzire", în cursul căruia ei ajung să se cunoască unul pe altul şi să se implice în tema care urmează să fie învăţată, într-un mod mult mai încrezător. A şti cum să încălzească o clasă şi cum să păstreze starea de căldură este o parte la fel de importantă a jocului de rol, cum este cunoaşterea din partea unui chirurg a modalităţii de pregătire a unui pacient pentru o operaţie.
Mulţi oameni care au avut experienţe neplăcute cu jocul de rol au suferit, de fapt, pentru că profesorul nu a pregătit clasa sau pe cei cărora li s-au atribuit roluri în diferite scenarii. Atribuirea pur şi simplu a rolurilor, spunând unei persoane "Tu eşti directorul unei şcoli" şi alteia, "Bine, iar tu eşti un copil care a fost trimis la biroul directorului - du-te!" nu este o informaţie suficientă, iar cei aruncaţi în această situaţie, în acest mod, se vor simţi ca şi cum ar fi fost aruncaţi într-un iaz şi li s-ar fi spus să înveţe să înoate. Profesorul în calitate de producător dramatic trebuie să vorbească cu fiecare dintre jucători, să-i intervieveze "în rol", să-i descoase cu privire la gândurile lor despre aspectele legate de rolul lor, să-i implice cu blândeţe în situaţia imaginată.
O altă problemă cu jocul de rol a apărut atunci când profesorii au dat curs propriilor lor impulsuri de a "juca rolul psihiatrului" şi au alunecat de la explorarea unui aspect împreună cu grupul la concentrarea pe problemele personale reale ale unui anumit individ. De exemplu, în cazul în care o fată are dificultăţi să joace rolul reginei Isabela alături de un alt copil care îl interpretează pe Columb, cedând prea uşor rugăminţilor acestuia în loc de a-l determina să fie convingător, ar fi nepotrivit să treci la o explorare a motivelor care au făcut-o pe fată să aibă probleme cu afirmarea de sine. Prevenirea acestor greşeli nu este mai dificilă decât este învăţarea procedurilor de siguranţă pentru uneltele electrice într-un magazin de obiecte din lemn, dar trebuie acordat timp pentru a aborda în mod explicit aceste probleme, iar aceste lecţii trebuie să fie periodic repetate.
O a treia problemă provine din tendinţa comună de a presupune că abilităţile interpersonale sunt mai uşoare decât aptitudinile tehnice - deşi, de fapt, ele sunt chiar mai dificile - şi astfel oamenii tind să creadă că se pot angaja în regizarea jocului de rol înainte ca ei să atingă cu adevărat un nivelul minim de competenţă. E ca şi cum adolescenţii ar spune, "oh, da, m-am prins", atunci când ei ar fi dobândit cunoştinţele numai la nivelul cel mai superficial în conducerea unei maşini sau în îndeplinirea unor sarcini casnice. Ei bine, uneori profesorii nu reuşesc să aprecieze complexitatea unei abilitaţi de învăţare şi este important să subliniem faptul că regizarea jocului de rol este la fel de complexă ca învăţarea modului de a mânui un bebeluş. Şi este de ajutor ca persoana care învaţă să fie antrenată şi în alte moduri.
Jocul de rol şi opera dramatică în educaţie
Jocul de rol foloseşte procedee dramatice, cum ar fi momentele în care jucătorii fac comentarii "în şoaptă", spre public, pe care celelalte personaje trebuie să se prefacă că nu le-au auzit; acest lucru ne permite să dezvăluim ceea ce credem, dar nu suntem în măsură să spunem. Un alt procedeu dramatic, inversarea rolului, implică posibilitatea ca jucătorii să facă schimb de personaje, astfel încât aceştia să poată începe să empatizeze cu punctul de vedere al celuilalt, chiar dacă ei nu sunt de acord cu acesta. Faptul de a aborda rolul din diferite părţi îi ajută pe oameni să devină mai conştienţi de ambivalenţa lor. Aceste tehnici sociodramatice facilitează diferite grade de exprimare de sine şi, astfel cu reflecţie, aprofundează o perspectivă obţinută atât de la actori, şi cât şi de la audienţă. Iar această procedură poate fi utilizată în asociere cu o altă abordare, care are rădăcini diferite: rolul dramatic în educaţie.
Provenită de la o serie de inovatori din domeniul educaţiei (în special BJ Wagner, Nellie McCaslin, Geraldine Brain Siks, Virginia Glasgow Koste şi Elizabeth Kelly Flory din SUA), cât şi din domeniul teatrului (mai ales Viola Spolin, Richard Schechner şi Iosif Chaikin în Statele Unite ale Americii), ideea a fost aceea de a favoriza explorarea spontană a diverselor situaţii. Acestei abordări i s-au atribuit nume precum "opera dramatică creatoare", "opera dramatică de dezvoltare" sau alţi termeni similari. În America, în anii ‘20, Winifred Ward a iniţiat “jocul deliberat” (playmaking), în timp ce în Anglia în anii ‘50, Peter Slade a scris despre puterea operei dramatice în cartea sa, Opera dramatică la copil (Child Drama). Acest lucru se deosebea de producţia teatrală – nu mai erau necesare scenariile, replicile fixe, repetiţia. (Teatrul, în schimb, cu sensul pe care îl dau aici termenului, pune accentul în mod tradiţional pe scenarii scrise, repetiţii şi/sau un accent pe interpret, mai degrabă decât pe participarea întregului grup). Potrivit unui alt pionier, Brian Way, învăţarea constă în experienţa creativităţii în sine. (Way, 1967): "... drama este preocupată de individualitatea persoanelor, de unicitatea fiecărei esenţe umane". În timp ce arta dramatică ca mijloc de educaţie era diferită de cea a lui Moreno, spiritul ei cu siguranţă a semănat cu viziunea originală a lui Moreno privind potenţialul spontaneităţii ca o dinamică cheie în procesul de învăţare şi de rezolvare a problemelor.
O altă sursă a fost activitatea Violei Spolin, inventatoarea "jocurilor teatrale", a exerciţiilor de improvizaţie, care au fost iniţial proiectate pentru actori. Dar, începând cu anii ‘60, mai multe "psiho-tehnologii", tehnicile concepute pentru psihoterapie, pentru formarea profesională în teatru, chiar şi pentru fizioterapie, au fost recunoscute ca fiind benefice pentru publicul larg. (Acest lucru a constituit un impuls pentru mine şi soţia mea Allee în adaptarea sociodramei ca o metodă de revitalizare a adulţilor şi de recreere generală în cartea noastră din 1997, Arta jocului).
Opera dramatică în educaţie şi opera dramatică creativă în ultimii ani a integrat toate aceste evoluţii culturale. Este recunoscută mai mult în Anglia, Canada şi Australia, dar sunt multe realizări valoroase şi în Statele Unite ale Americii. Din păcate, acestea tind să se adreseze primilor ani ai copilăriei, în timp ce (cred că) grupurile de persoane vârstnice au mai mult nevoie de ele în realitate. Însă forţele culturale împing în general copiii într-un proces de specializare, fie în artă, muzică sau teatru, iar aceasta vizează spectacolele mai lustruite. Antrenamentul improvizaţiei şi al spontaneităţii ca obiective de bază ale educaţiei tind să se piardă (în cazul în care acestea au fost înţelese vreodată).
Eu recunosc că formarea pentru teatrul adevărat este importantă pentru unii tineri, la fel cum este pentru câţiva dintre ei care doresc să se specializeze în dans, artă sau muzică. Dar cei mai mulţi, dacă nu toţi copiii au nevoie să fie ajutaţi şi încurajaţi să se bucure de aceste vehicule primare de descoperire şi exprimare de sine, fără a fi nevoie să fie preocupaţi dacă sunt sau nu "destul de buni". Şi tocmai pentru elevul obişnuit, nespecializat avem nevoie de cultivarea festivalurilor cu grupuri corale, dansuri folclorice şi dansuri generale, precum şi de spectacole de improvizaţie şi de folosirea operei dramatice generale în educaţie.
Mijloacele dramatice pot fi utile în predarea diverselor subiecte din literatura de specialitate, studii sociale, istorie şi altele asemenea, iar jocul de rol poate fi folosit pentru a spori aceste experienţe şi a motiva studiul suplimentar; sau jocul de rol poate fi utilizat într-o modalitate mai constrângătoare, concentrată pe ajutarea elevilor să înţeleagă ceva din complexitatea acestor subiecte. Astfel de experienţe pot deveni apoi un stimul pentru metodele de predare tradiţionale, scrisul şi conversaţiile.
Implicaţii ulterioare
În plus faţă de integrarea sa în sala de clasă obişnuită, aceste metode pot fi, de asemenea, utilizate în paralel cu programele speciale pentru copiii aflaţi în situaţii de risc. Unii copii au nevoi speciale; unii au dizabilităţi fizice, emoţionale sau de dezvoltare; alţii sunt pur şi simplu tipuri de copii care care nu se acomodează în sălile de clasă tradiţionale şi au nevoie de o abordare bazată pe experienţă directă, mai activă, în mai multe moduri. Din nou, jocul de rol, în sine, nu este un panaceu, aşa cum noile tehnologii care revoluţionează acum o intervenţie chirurgicală nu pot fi aplicate eficient de către cadrele cu puţină pregătire. Acestea sunt instrumente, iar în mâini bune, ele pot spori puternic atingerea obiectivelor profesorilor. Mişcarea orientată spre învăţarea socială şi emoţională şi promovarea inteligenţei emoţionale în şcoli ar trebui, de asemenea, să facă uz de această resursă valoroasă.
Rezumat
Jocul de rol este o metodologie derivată din sociodramă, el putând fi utilizat pentru a ajuta elevii să înţeleagă aspectele mai subtile ale literaturii, disciplinelor sociale şi chiar unele aspecte ale ştiinţei sau matematicii. În plus, acesta îi poate ajuta să devină mai interesaţi şi implicaţi, nu doar de învăţarea unui material, ci, de asemenea, de învăţarea pentru integrarea cunoştinţelor, prin acţiune, prin abordarea problemelor, explorarea alternativelor, precum şi prin căutarea unor soluţii noi şi creative. Jocul de rol este cel mai bun mod de a dezvolta deprinderile de iniţiativă, comunicare, rezolvare de probleme, cunoaştere de sine şi de lucru prin cooperare în echipă, iar acestea, mai presus de toate - cu siguranţă mai sus de învăţarea simplelor fapte, din care multe, dacă nu cele mai multe vor fi depăşite sau irelevante în câţiva ani - vor ajuta aceşti tineri să fie pregătiţi pentru a face faţă provocărilor secolului XXI.
* Jacob Levy Moreno (născut Iacob Levy, 1889-1974) a fost un evreu austriac de origine română – psihiatru şi psihosociolog american de frunte, gânditor şi educator, fondatorul psihodramei şi unul dintre iniţiatorii timpurii ai psihoterapiei de grup. În timpul vieţii sale, el a fost recunoscut ca unul dintre liderii oamenilor de ştiinţă din domeniul social. (n. tr.)
Articolul original a fost scris în 1995 şi revizuit în 2009. Traducerea este realizată de Maricica Botescu şi are acordul autorului.
