Scientia

Psihologii au făcut surprinzător de puţine progrese în direcţia explicării motivului pentru care plângem. O idee populară este aceea că plânsul este catartic – că lacrimile de tristeţe spală necazurile vieţii la fel cum mareea poartă cu sine aluviunile.

Se consideră, în genere, că plânsul eliberează tensiunile, "spală" necazurile, este catartic. Dar studii recente arată contrariul: plânsul este precedat şi urmat de perioade în care starea de spirit nu este deloc bună.

Aceasta a fost susţinută de sondaje retrospective care îi întreabă pe oameni cum s-au simţit după accese de plâns anterioare. Prin contrast, studiile de laborator, care implică participanţi ce privesc filme lacrimogene, au descoperit că plânsul nu aduce un asemenea beneficiu. Cu toate acestea, ambele abordări sunt flagrant greşite. Rezultatele studiului retrospectiv sunt predispuse la distorsiuni ale memoriei, iar răspunsurile oamenilor sunt probabil influenţate de populara idee catartică. Pe de altă parte, studiile de laborator suferă de pe urma lipsei de realism.

O metodă superioară constă în a ruga participanţii să ţină un jurnal zilnic al plânsului pentru un lung interval de timp, jurnal care să fie completat în fiecare noapte – suficient de repede încât să reducă distorsiunile de memorie, dar nu atât de intruziv încât să interfereze cu acel comportament aflat sub observaţie.

Chiar dacă pare incredibil, un singur studiu pe bază de jurnal al plânsului mai fusese efectuat înainte. Acum Lauren Bylsma şi colegii ei l-au realizat pe al doilea, cu participarea a 97 de studente care ţineau un jurnal al plânsului, incluzând întrebări referitoare la starea de spirit zilnică şi contextul plânsului, pentru un interval de la 40 la 73 de zile. Per total, 1004 episoade de plâns au fost documentate şi toţi participanţii au plâns cel puţin o dată. Majoritatea acceselor de plâns au fost declanşate de conflicte; următorul cel mai întâlnit motiv au fost pierderile, urmate de eşecurile personale.

Tânără plângând
credit: ragedyoldbitch.deviantart.com

Descoperirea principală a lui Bylsma este aceea că plânsul a avut un efect benefic scăzut, cel puţin asupra stării generale din ziua respectivă. Nu numai că episoadele de plâns tindeau să fie precedate de două zile de dispoziţie proastă, ele erau de asemenea asociate cu o dispoziţie proastă în ziua în care participanţii plângeau şi în cele două zile de după. Referitor la dispoziţia din momentele imediat următoare plânsului, rezultatele au fost mai încurajatoare. Cel mai adesea, dispoziţia nu se schimba deloc (60.8%), dar în 30% din cazuri ea devenea mai bună şi doar în 8.8% mai rea.

Alte descoperiri includ faptul că: episoadele mai intense (dar nu mai lungi) de plâns erau asociate cu stări finale mai bune, la fel cum episoadele de plâns declanşate de un sentiment de inadecvare determinau o schimbare pozitivă a situaţiei. De asemenea, plânsul în compania unei alte persoane era asociat mai frecvent cu o schimbare în bine a dispoziţiei, decât plânsul în singurătate sau în compania mai multor oameni. Lacrimile provocate de conflicte tindeau să nu fie asociate cu o schimbare în bine a dispoziţiei, infirmând ideea că lacrimile pot domoli tensiunile sociale.

Studiul are limitările sale – de exemplu, scala pe care se evalua dispoziţia avea doar 3 niveluri şi, desigur, e păcat că n-au fost incluşi şi bărbaţi. Dar chiar şi aşa, cercetătorii au subliniat faptul că aceasta a fost „prima examinare de anvergură a relaţiei dintre plâns şi dispoziţie folosind informaţii contextuale detaliate din accese de plâns multiple şi, ca atare, ea constituie un pas important către înţelegerea acestui uimitor comportament uman”.

Textul reprezintă traducerea articolului Does crying really make you feel better?, publicat de bps-research-digest.blogspot.com, cu acordul editorului.
Traducerea: Ana Cristina Dumitrache