Scientia

Am cartea asta de câţiva ani şi deşi nu este uşoară (e scrisă de un inginer), am recitit-o cu aceeaşi plăcere ca la prima citire. Câteva cuvinte despre scriitor. Robert Zubrin este inginer aeronautic de renume, fondator al societăţii Marte şi al companiei Pioneer Astronautics, ce oferă studii şi tehnologii pentru explorarea spaţiului cosmic.

“Trăim într-un Univers plin de viaţă, recentele descoperiri au dovedit-o şi de aceea trebuie să privim cu îndrăzneală spre exterior”

Cartea de faţă este considerată cea mai importantă lucrare a sa despre spaţiu şi posibilităţile reale ale explorării umane, crearea unei civilizaţii cosmice fiind pasul următor pe care autorul consideră că trebuie să îl facă omul în dezvoltarea sa.

Robert Zubrin

Zubrin îşi începe pledoaria prin a arăta că toate civilizaţiile care au stagnat de-a lungul istoriei, precum Egiptul antic sau China imperială şi-au găsit la un moment dat sfârşitul.

Societăţile care au progresat au fost cele care au fost împinse spre progres :
::: războiul, cu toată forţa sa distructivă, a constituit o forţă motrice a progresului datorită cursei înarmărilor care a dus la accelerarea dezvoltării tehnologice. În plus, factori asociaţi războiului au impulsionat reformele sociale de tipul alfabetizării sau sănătăţii publice;
::: tensiunea frontierelor a constituit o motivaţie şi mai importantă: oamenii au fost nevoiţi să se confrunte cu regiuni noi, ce conţin posibilităţi şi cunoştinţe noi. Astfel, de-a lungul istoriei, societăţile cele mai progresiste au fost cele ale “marinarilor” : cretanii, fenicienii, grecii, evreii, olandezii, englezii, americanii.

Toate astea însă au luat sfârşit; habitatele fizice ale Pământului sunt sub control,  odată cu încheierea războiului rece tensiunile militare au fost în general eliminate, iar planeta, spune autorul, se găseşte în faţa unei unificări efective. Dar omenirea are nevoie de provocări ca să poată supravieţui. Lipsită de provocări va fi lipsită de schimbare, de inovaţii, într-un cuvânt va fi lipsită de libertate. O omenire lipsită de provocări va fi lipsită de umanitate. Astfel, ţelul aventurării în spaţiu reprezintă reînnoirea speciei prin acceptarea provocării de a crea civilizaţii noi pe lumi noi.

Dar de unde sa începem ? Ce corp ceresc ar trebui sa fie primul nostru cămin?

Pentru unii răspunsul este Luna – cu indiscutabilul avantaj  al distanţei şi cu resurse care îi conferă un avantaj enorm ca destinaţie pentru colonizarea dincolo de spaţiul orbital geocentric, unde nu există materii prime cu care să se poată lucra. Suprafaţa lunară conţine oxigen, siliciu, fier, titan şi multe alte elemente care pot fi folosite pentru a fabrica o parte din consumabile, combustibili de rachete, sisteme de producere a electricităţii şi materiale de construcţie pentru coloniile lunare sau activităţi asociate. Din păcate însă, lipsesc substanţe vitale vieţii ca grupările organice, hidraţii, carbonaţii, iar hidrogenul, carbonul şi azotul se găsesc în cantităţi foarte reduse (există încă o întreagă discuţie referitoare la existenţa apei pe Lună, găsiţi detaliile în carte ). Mai mult decât atât, Luna nu are atmosferă, deci suprafaţa ei nu este protejată de erupţiile solare.

Totuşi, având motivaţia exploatării solului lunar şi a exportului unor mărfuri pe Pământ, în ultimii ani au fost propuse două planuri pentru susţinerea colonizării Lunii. În ambele cazuri este vorba despre energie şi anume de construirea de centrale electrice pe Lună.

Primul concept se referă la fabricarea de reţele solare pe Lună folosind materialele locale, instalarea reţelelor pe solul lunar şi transmiterea energiei pe Pământ prin asa-numiţii sateliţi helio-energetici. Aceştia ar emite electricitatea produsă solar, prin microunde spre Pământ, unde este recepţionată şi apoi convertită în curent electric alternativ pentru reţeaua consumatorilor.  În favoarea acestei idei vin mai multe argumente:
::: în spaţiu energia solară este disponibilă 24 de ore din 24, fără sa fie diminuată de atmosfera Pământului;
::: în plus, pe când majoritatea reţelelor solare sunt fixe ca orientare, o reţea solară orbitală poate urmări cu uşurinţă Soarele. Astfel, o reţea orbitală solară poate produce în medie o energie de 6 ori mai mare decât decât o reţea amplasată într-un deşert de pe Pământ.

Din păcate nu este şi cazul Lunii, care, ca şi Pământul, are şi zi şi noapte, iar energia transportată spre Pământ, datorită pierderilor de pe drum, ar fi echivalentă cu cea produsă aici. Un alt dezavantaj major este şi costul mare pe care l-ar presupune construirea staţiilor pe Lună şi transportul energiei spre Pământ.

A doua propunere este încă şi mai interesantă: ea presupune exploatarea Lunii pentru extragerea de Heliu-3, supranumit combustibilul viitorului. Acest izotop al heliului va fi folosit ca materie primă în reactoarele terestre pe bază de fuziune, având un mare avantaj faţă de deuteriu şi tritiu, elementele avute în vedere  până acum: lipsa deşeurilor radioactive. Deocamdată există însă o problemă: reactoarele nucleare pe bază de fuziune sunt încă în faza de experiment; dar valoarea pe care o vor aduce aceste centrale, cantitatea de energie produsă este de 10 milioane de ori mai multă decât cea obţinută într-o reacţie chimică obişnuită.

Practic, fuziunea nucleară va rezolva problema energiei pe Pământ şi este doar o chestiune de timp până va fi pusă în aplicare. Un kilogram de Heliu-3 consumat într-un reactor cu fuziune ar produce 100 de milioane kWh de electricitate, acest element fiind o resursă suficientă ca să asigure civilizaţiei umane energie electrică pentru aproape o mie de ani la nivelul actual de consum. În plus ar putea fi folosit ca resursă şi pentru alimentarea rachetelor, făcând ca zborurile interstelare sa fie mult mai scurte (de la câteva milenii la decenii).

Cu tot optimismul însă, planul de afaceri cu heliu-3 ar putea deveni fezabil, dar nu atât de curând. El va presupune, asa cum am mai spus, atât construirea de centrale electrice pe bază de fuziune controlată eficiente economic, cât si a sistemelor de lansare în spaţiu şi transport spre Lună foarte ieftine, ambele posibilităţi fiind încă îndepărtate.

Dacă aceste viziuni sunt încă premature şi probabil, spune autorul, vor mai trece 50 de ani până vor fi puse în aplicare, mai există un motiv pentru care să revenim pe Lună: în interes ştiinţific. Luna oferă o poziţie foarte bună pentru Observatoarele astronomice. Nu are atmosferă care să înceţoşeze imaginile şi faptul că se roteşte o singură dată la 28 de zile oferă telescoapelor de 28 ori mai mult timp pentru a colecta lumina de la un corp îndepărtat prin comparaţie cu Pământul.

Observatoarele astronomice construite pe Lună ne-ar permite să descoperim planete de dimensiunile Pământului până la o distanţă de aproximativ 100 milioane ani-lumină, domeniu în care este probabil să se găsească 10.000 de sisteme solare. În plus am avea oportunităţi unice de a descoperi noi fenomene fizice care pot fi studiate mai bine pe Lună datorită lipsei ionosferei şi posibilităţii de a intercepta din spaţiu unde radio de frecvenţă joasă.

Cu toate avantajele pe care le oferă, aşa cum am văzut, Luna nu are potenţial deplin pentru dezvoltarea unei civilizaţii noi. Dincolo de Lună şi de sute de ori mai îndepărtat ca ea se găseşte Marte, planetă înzestrată nu numai cu toate resursele necesare vieţii, dar şi a susţinerii tehnologiei necesare. Marte poate fi colonizată, spune autorul. Pentru generaţia noastră şi multe generaţii viitoare, ea este Lumea Nouă.

Recenzie de Ana Bescheru. Puteţi achiziţiona cartea de pe karte.ro