Constanţa dimensiunii este tendinţa obiectelor de a păstra aceeaşi dimensiune aparentă indiferent dacă se apropie sau se depărtează de noi. De ce nu gândim că o maşină se micşorează când se îndepărtează de noi, chiar dacă imaginea de pe retină se micşorează? Noi ştim că se îndepărtează şi ştim asta la nivel primar ce nu necesită timp de gândire.
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.4: Simţurile şi percepţia) - (Partea I - Sistemul vizual) - Ce este constanţa dimensiunii?
Noi facem această analiză în mod automat. De aceea Helmholtz a folosit termenul de ”raţionament inconştient”. Sistemul vizual inferează inconştient în legătură cu dimensiunea unui obiect prin indicatorii ce arată distanţa sa.
Cum poţi face ca propria mână să pară brusc mai mică?
Poţi experimenta dispariţia de moment a constanţei dimensiunii printr-o simplă demonstraţie. ţine una din mâini la o lungime de braţ cu palma către faţa ta. ţine cealaltă mână mai aproape de tine. Închide un ochi (pentru a elimina indicatorul de adâncime dat de disparitatea binoculară). Acum închipuie-ţi că un copil mic pune o mână imediat după ale tale, spunând : ”Uite! Mâna mea este exact ca ale tale, doar că mai mică!” Dintr-o dată mâinile tale nu vor mai avea aceeaşi dimensiune. Cea mai îndepărtată va părea mai mică. De ce? Pentru că ai reinterpretat imaginea. Folosind imaginaţia, i-ai dat sistemului tău vizual un motiv să interpreteze imaginea mai mică de pe retină ca pe o mână mică, mai degrabă decât ca pe o mână îndepărtată.
Eliminarea ocazională a constanţei mărimii este un motiv de uimire pentru copii. Fiul meu cel mai mic, când avea şase ani, a exclamat : ”Hei! Clădirile nu sunt nici măcar la fel de mari ca degetul tău!” ţinea degetul său ridicat în faţa ochilor, iar asta micşorase dimensiunea clădirilor îndepărtate.
Ce este legea lui Emmert şi cum explică ea constanţa mărimii?
Psihologii explică constanţa mărimii prin legea lui Emmert : distanţa cunoscută determină mărimea aparentă. În mod normal, ştii cât de departe sunt lucrurile datorită indicatorilor de adâncime. De aceea, poţi compensa mărimea imaginii ce apare în ochii tăi, producând constanţa mărimii.
Cum reuşesc cei care fac filme să te facă să crezi că un model mic este de fapt un obiect uriaş?
Cei care fac filme folosesc lipsa indicatorilor de adâncime pentru a te face să crezi că un obiect mic este mai mare. De fapt, ei inversează legea lui Emmert. Dacă nu ştii cât de departe este un model, nu îi poţi determina mărimea reală. Cineva care face filme înconjoară un model al Titanicului sau o navă spaţială cu un fundal cu mai puţine caracteristici (ocean sau cer) aşa încât nu ai nici o informaţie definită despre distanţa la care este obiectul. Astfel, poţi presupune că modelul mic este ceva uriaş. În diferite episoade din Star Trek, de exemplu, navele stelare şi staţiile spaţiale sunt de regulă modele de lungimea a una sau două treimi dintr-un metru. Sunt înconjurate de un cer plin de stele (în fapt o perdea de pus pe televizor) ce nu conţine nici un indicator de adâncime. De aceea, modelele mici sunt imediat interpretate ca obiecte mari.
Acum este timpul să părăsim percepţia vizuală şi să vedem celelalte simţuri. Ne vom întoarce la subiectul privind felul în care oamenii interpretează lumea vizuală în Capitolul 7 (Gândirea), în secţiunea dedicată analizei imaginii vizuale.
Sumar : Sistemul vizual
Globul ocular este circular pentru că asta este cea mai bună formă pentru a aduna lumina într-o imagine concentrată. Primele structuri ale ochiului (cornea, cristalinul şi umoarea apoasă ce umple încăperea) servesc funcţiei de îndoire sau refracţie a luminii. Aceasta ajută la aducerea luminii într-un punct de pe suprafaţa receptorului – retina – aflat în spatele ochiului. Lipsa vederii aproape (miopia) apare atunci când planul focal este în faţa retinei; lipsa vederii la distanţă (hipermetropia) se produce când planul focal este în spatele retinei. Lentilele corectoare schimbă acest lucru. Bastonaşele (receptorii pentru alb şi negru) şi conurile (receptorii culorilor) se află în spatele retinei.
Halucinaţiile şi iluziile arată diferenţa dintre senzaţie şi percepţie. Psihologii gestaltişti au fost fascinaţi de asemenea demonstraţii. Psihologii gestaltişti au punctat, de asemenea, importanţa distincţiei dintre obiectul central al percepţiei şi câmpul perceptiv şi importanţa altor forme de evidenţă pentru procesele centrale (creier) în percepţie.
Percepţia adâncimii oferă multe exemple de inferenţe inconştiente ce se produc în creier. Indicii de la informaţiile senzoriale sunt folosite pentru a creiona concluzii în legătură cu distanţa obiectelor şi suprafeţelor. Problematica percepţiei adâncimii a fost abordată devreme în studiul percepţiei : oamenii de ştiinţă au realizat cum creierul trebuie să extragă informaţii despre adâncime dintr-o suprafaţă în mod fundamental bi-dimensională (fundul ochiului). În timp, oamenii de ştiinţă au identificat mulţi indicatori de adâncime pe care creierul îi foloseşte pentru a realiza percepţia tri-dimensională în lumea noastră vizuală.
Traducere realizată de Alina Turcescu cu acordul autorului
