Uneori, profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale sunt escrocaţi şi înşelaţi de către pacienţi. O secţiune din Axa 1 a DSM-IV este dedicată unor astfel de tulburări. Citiţi în cele ce urmează despre tulburările factice şi sindromul Munchausen.
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.12: Psihologia anormalului) - (Partea a II-a: Axa 1 a DSM-IV) - Tulburările factice
Ce sunt tulburările factice?
Tulburările factice sunt tulburări false sau simulate voluntar, în scopul obţinerii rolului de pacient. Astfel de pacienţi sunt frecvent ostili, revendicând tratamentul. Ei nu manifestă nicio anxietate evidentă şi pot afişa simptomele sau lipsa lor, după bunul plac. Această categorie este una dintre cele mai greu de diagnosticat, deoarece pacienţii sunt maeştri în înşelăciune (Spitzer, Forman şi Nee, 1979).
Ce este sindromul Munchausen?
Pacienţii cu sindromul Munchausen caută să obţină internarea în spitale. Stewart McIlroy, un exemplu celebru, a reuşit 207 internări în 68 de spitale, totul costând plătitorii de taxe mai multe milioane de lire sterline prin intermediul tarifelor la sistemul naţional de asigurări de sănătate al Marii Britanii. De cele mai multe ori, astfel de oameni au o bună cunoaştere a simptomelor medicale, inclusiv a celor foarte utile pentru a obţine internarea imediată într-un spital.
Ce a adus mult relatatul caz al sindromului Munchausen prin procură în atenţia publică?
Sindromul Munchausen prin procură este o varietate a sindromului Munchausen, el fiind "pus în scenă" prin intermediul altei persoane. Sindromul a fost evidenţiat în mass-media din Statele Unite în anul 1996, atunci când o mamă din Florida, a cărei fiică s-a confruntat cu un lung şir de probleme medicale, s-a dovedit că a cauzat problemele respective în mod deliberat. Autorităţile au acuzat-o că a injectat chiar şi materii fecale în perfuziile fiicei sale. Se pare că ea a fost motivată de atenţia publică de care ea şi fiica ei au avut parte. De exemplu, femeia a reuşit să obţină o fotografie cu ea şi fiica sa, aflată în scaunul cu rotile, stând alături de soţia preşedintelui, în timpul unei acţiuni de strângere de fonduri pentru un spital.
În timp ce versiunile anterioare ale Manualului de Diagnostic şi Statistică listează astfel de tulburări psihice în rândul categoriilor formale de diagnostic cu numele de sindromul Munchausen şi sindromul Munchausen prin procură, DSM-IV a adoptat o terminologie mai incoloră. Sindromul Munchausen este numit acum tulburarea factică cu semne şi simptome predominant fizice, în timp ce sindromul Munchausen prin procură este numit tulburarea factică prin procură.
Care este diferenţa dintre prefăcătorie şi tulburările factice?
Prefăcătoria apare atunci când o persoană face pe bolnava din motive ascunse, cum ar fi colectarea de bani pentru asigurare sau scăparea dintr-o situaţie proastă la domiciliu sau la şcoală. Spre deosebire de tulburările factice, prefăcătoria nu este dependentă de rolul de pacient. Acest comportament este detaliat în cadrul tulburărilor factice în DSM-IV, dar nu este considerat o categorie de diagnostic deoarece necesită mai degrabă o atenţie juridică, decât una clinică.
Rezumat: Axa 1 a DSM-IV
Psihoza este caracterizată printr-o "desprindere de realitate". Psihoza cea mai comună este schizofrenia, care poate lua mai multe forme: schizofrenia nediferenţiată, dezorganizată, catatonică şi paranoidă. Simptomele schizofreniei includ iluziile (sisteme de credinţe foarte nerealiste tratate ca adevărate), vocile imaginare (adesea atribuite unor surse externe, cum ar fi extratereştrii sau transmisiile radio) şi tulburările afectului (cum ar fi râsul în momente nepotrivite).
Discursul dezorganizat este foarte tipic pentru schizofrenia dezorganizată. Uneori, schizofrenicii vorbesc într-o "salată de cuvinte", care nu are nicio logică sau folosesc alăturări de cuvinte fără sens, cuvinte care sună însă asemănător.
Există dovezi asupra unei componente genetice a schizofreniei. În cazul în care un membru al unei perechi de gemeni identici este schizofrenic, celălalt este predispus să facă boala. Cu toate acestea, afecţiunea nu se actualizează întotdeauna, acest lucru evidenţiind că este vorba mai degrabă de o tulburare decât un defect genetic. Unii experţi subliniază importanţa stresului, posibil a celui din mediul familial, în declanşarea sau agravarea schizofreniei. Dacă situaţia din familie se îmbunătăţeşte, unele persoane schizofrenice pot funcţiona aproape normal în viaţa de zi cu zi.
Până nu demult, schizofrenia a fost considerată ca fiind recurentă şi provocatoare de handicap, ceea ce înseamnă că nu există nici un remediu eficient şi, în cele din urmă, boala aduce persoana până la punctul în care nu mai poate funcţiona în viaţa de zi cu zi. Mai recent, medicamentele noi, cum ar fi clozapina, au produs îmbunătăţiri semnificative pentru unele persoane, existând speranţa că vor fi descoperite şi alte medicamente, mai eficiente.
Tulburările de dispoziţie sunt numite tulburări afective. Depresia este cea mai comună. Ea vine în toate gradele de severitate; în cel mai rău dintre cazuri aceasta fiind provocatoare de handicap. O persoană cu o "depresie clinică rezistentă" nu este în măsură să funcţioneze şi poate avea tendinţe de suicid. Persoanele cu depresie declară o mare durere morală, iar un individ care suferă de un episod depresiv prezintă o probabilitate de 50% de a mai avea altul.
Femeile sunt aproape de două ori mai susceptibile de a suferi de depresie decât bărbaţii. Acest raport se poate datora diferenţelor hormonale dintre sexe sau faptului că bărbaţii îşi pot masca depresia prin alcoolism şi alte simptome. Femeile pot trece prin episoade de depresie după naştere, iar unii oameni au depresie în timpul iernii, mai ales la latitudinile nordice. Dacă vacanţele sunt deprimante pentru anumite persoane, nu există nici o tendinţă statistică în sensul unei frecvenţe mai mari a depresiei în jurul Crăciunului, aşa cum cred unii.
Mania este caracterizată printr-o activitate extinsă şi o "fugă de idei". Uneori este combinată cu depresia, în aşa-numita tulburare maniaco-depresivă, care din punct de vedere tehnic este cunoscută sub numele de tulburare bipolară. Litiul şi alte medicamente pot ajuta la temperarea oscilaţiei între manie şi depresie.
Tulburările anxioase sunt caracterizate prin sentimente de teamă, disconfort şi alarmă. Acestea includ anxietatea generalizată sau "liber-plutitoare", atacurile de panică, reacţiile fobice şi tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC).
Anxietatea generalizată sau "liber-plutitoare" este un sentiment constant de grijă sau frică, care nu poate fi legat de vreun pericol deosebit. Prin contrast, atacurile de panică sunt adesea declanşate de anumite situaţii, cum ar fi aceea de a te afla într-o mulţime. Agorafobia - teama de mulţimi şi locurile publice - este adesea cauzată de o serie de atacuri de panică, care apar în aceste locuri. Atacurile de panică implică binecunoscutele sisteme de neurotransmiţători asemănători adrenalinei şi pot fi adesea tratate cu succes cu medicamente. De asemenea, terapia de desensibilizare funcţionează bine în unele forme ale atacurilor de panică.
Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) este un sindrom unic caracterizat prin modele intruzive de gândire (obsesiile) şi nevoi iraţionale de a repeta anumite comportamente (compulsiunile). Un simptom comun al TOC este verificarea. Pentru a fi sigur, un suferind de TOC poate verifica dacă uşa din faţă este încuiată... nu o dată, ci de cinci ori... şi încă să fie chinuit de ideea că uşa ar putea totuşi să fie descuiată.
O formă comună a TOC implică spălarea excesivă a mâinilor. Declanşată de o teamă de contaminare, spălarea mâinilor poate fi atât de frecventă încât pielea de pe mâini ajunge să fie frecată cu putere şi începe să crape şi să sângereze. Suferinzii de TOC îşi dau seama deseori că compulsiunile lor sunt iraţionale, dar se simt neajutoraţi în a le schimba. TOC are o "latură biologică". Aceasta tinde să se transmită în familii şi, uneori, poate fi rezolvată cu medicamentele prescrise de medic.
Tulburările somatoforme sunt probleme psihologice cu manifestări fizice sau corporale. Tulburarea de somatizare este caracterizată prin numeroase simptome vagi şi diverse, fără vreo cauză fizică cunoscută. Tulburările de conversie sunt caracterizate printr-o relaţie simbolică între traumă şi simptom; de exemplu, o persoană care înjunghie pe cineva şi se simte vinovată cu privire la aceasta ar putea resimţi o pierdere a senzaţiei în mâna care a ţinut cuţitul.
Ipohondria este o preocupare excesivă faţă de o boală care nu poate fi identificată de către personalul medical calificat. Aşa-numiţii "ipohondrii mascaţi" sunt persoane extrem de conştiente de sănătatea lor, ce pot efectua ritualuri zilnice de verificare a semnelor de boală pe corpul lor şi care sunt deseori implicate în tendinţele din domeniul sănătăţii.
Tulburarea corpului dismorfic (TCD) se caracterizează printr-o obsesie asupra aspectului corporal, bazată pe un defect imaginat sau exagerat. Cei care suferă de această tulburare se pot afla în imposibilitatea de a funcţiona în mod normal, aşa că aceştia se rup singuri de lume, pentru a evita ca ceilalţi să vadă aspectul lor imaginar oribil.
Tulburările disociative implică o divizare (disociere) între conştiinţa normală şi anumite procese din creier care controlează temporar comportamentul. Unele stări disociative, cum ar fi "conducerea pe pilot automat", sunt normale. Mai puţin obişnuită şi mai puţin frecventă este starea disociativă de fugă, în care o persoană suferă o pierdere temporară a stării de conştienţă, în timp ce desfăşoară un comportament complex. Stările de fugă sunt mai frecvente la persoanele care au suferit de tulburări epileptice şi ele pot fi cauzate de o activitate a creierului asemănătoare cu cea din epilepsie.
Starea disociativă cea mai dramatică este tulburarea de personalitate multiplă, care a fost redenumită tulburarea de identitate disociativă (TID), în DSM-IV. Cele mai autentice cazuri de personalitate multiplă sunt cauzate de traume din timpul copilăriei timpurii. Alte tulburări disociative includ amnezia disociativă, în care memoria autobiografică este temporar pierdută şi tulburările de depersonalizare, în care o persoană se simte separată sau înstrăinată de propriul corp. DSM-IV include, de asemenea, o categorie numită tulburările factice, care se referă la cazurile în care o persoană simulează boala sau încearcă să câştige atenţia celorlalţi prin crearea bolii la o altă persoană.
