Psihologii au descoperit dovezi conform cărora procesul învăţării începe ca activitate inconştientă. Acest lucru sună ca o contrazicere a ideii lui Mandler. Această idee a lui Mandler afirmă că pentru a învăţa ceva nou este necesar controlul conştient.
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.3: Stările conştiinţei) - (Partea I: Conştiinţa) - Învăţarea inconştientă
Dar nu poate fi considerată aşa dacă o fază inconştientă a învăţării are loc înaintea celei descrise de Mandler, în care materialul ce trebuie învăţat pătrunde în conştiinţă. Faza pre-conştientă este numită învăţare implicită (fie că este urmată sau nu de conştientizare).
Un exemplu provine din munca lui Arthur Reber, care a studiat învăţarea implicită pe parcursul mai multor decenii. Într-un experiment din 1967, Reber le-a arătat voluntarilor un set de şiruri de litere (precum TSXS, TSSXXVPS şi PVV), generate cu ajutorul unei reguli ascunse. Curând, subiecţii erau capabili de a-şi da seama dacă un nou şir se potrivea regulii sau nu. Ei puteau realiza acest lucru fără să spună regula propriu-zisă. Este ceea ce oamenii numesc de regulă intuiţie sau cunoaştere dintr-o sursă neştiută. Subiecţii „ştiau” dacă şirul se potriveşte, dar nu cunoşteau exact cum şi-au dat seama de acest lucru.
Reber a realizat numeroase astfel de demonstraţii. A utilizat diferite proceduri pentru a exclude explicaţiile alternative. În cele din urmă, a concluzionat cu ipoteza că învăţatul începe de obicei cu procese inconştiente. Cercetările bazate pe scanările creierului confirmă acest lucru. De exemplu, girusul cingular anterior, o zonă crucială pentru controlul executiv („voinţa”) şi activitatea planificată, arată diferite răspunsuri la câştigurile şi pierderile la jocurile de noroc înainte ca persoana să fie conştientă de ele (Gehring & Wiloughby, 2002).
Reber (1993) a ajuns la concluzia că fiecare act individual de învăţare imită istoria speciei noastre. „Conştiinţa este o întârziere pe scena evoluţionistă”, a subliniat acesta. „Sofisticatele funcţii perceptive şi cognitive inconştiente au precedat apariţia ei în mod semnificativ”. Analog, în actul individual al învăţării, conştiinţa este o apariţie târzie, urmând funcţiile perceptive şi cognitive inconştiente care au detectat prima oară un tipar.
Un experiment tipic care atestă teoria lui Reber a învăţării implicite este următorul. Provine de la Dr. Pawel Lewicki de la Universitatea din Tulsa. El a strâns voluntari care să încerce să prezică unde va apărea pe ecranul unui calculator un X, selectând unul dintre patru cadrane. Subiecţii apăsau un buton corespunzător cadranului din ecran unde se gândeau că va apărea X-ul. Acesta urma un tipar determinat de 10 reguli simultane.
Lewicki ar fi oferit $100 persoanei care ar fi putut găsi regulile (după încheierea experimentului), dar nimeni nu a fost în stare să le menţioneze. Cu toate acestea, voluntarii au avut din ce în ce mai mult succes cu prezicerile lor pe parcursul evoluţiei experimentului. Bănuiau tiparul, oricare ar fi fost el. Calculele lor au devenit mai precise până în momentul în care Lewicki a oprit regulile şi a mutat X-ul aleatoriu, moment în care performanţele au scăzut iar la nivelul de pre-învăţare (Goleman, 1992).
La un moment dat, o persoană poate înţelege un tipar sau îl poate conştientiza. Acest proces se observă în scanările creierului. Pascual-Leone, Grafman şi Hallett (1994) au utilizat o tehnică numită stimularea magnetică transcraniană pentru a studia acest aspect. S-au folosit de o activitate motorie (mișcare) şi au căutat schimbări în cortexul motor pe măsură ce subiecţii exersau.
Tranziţia de la învăţarea inconştientă la cea conştientă şi apoi la automatism s-a prezentat ca progres al schimbărilor în scanări. Iniţial, când subiecţii încercau să-şi dea seama de ceea ce trebuiau să facă, zonele corticale dedicate activităţii se măreau. Mărirea acestor „hărţi” a crescut până când subiecţii au dobândit cunoaşterea explicită a sarcinii, devenind conştienţi de tipar. După aceea, reacţiile lor au devenit mai mult automate, iar zonele din activitatea creierului s-au micşorat până când doar o zonă mică din cortex a mai fost activă.
Raichle (1994) a relatat un rezultat asemănător. Subiecţilor le-au fost prezentate substantive pe care trebuiau să le asocieze cu un verb, cât mai rapid posibil. De exemplu, fiind dat substantivul „baseball”, ei ar fi putut răspunde cu „a lovi”. La substantivul „bani” putea fi asociat „a cumpăra”.
Substantivele erau spuse la fiecare secundă şi jumătate. La început, subiecţii au ezitat în timp ce se gândeau la verbul corespunzător. După mai puţin de 15 minute de exersare, sarcina a devenit mai uşoară („s-au prins” de ea). După ce s-au prins, zonele de activitate din creier s-au micşorat. În final, răspunsurile creierului semănau cu tiparele produse de citirea cuvintelor, un proces care este automat pentru cei mai mulţi adulţi şi antrenează o zonă mică din ţesutul nervos.
Tiparul dezvăluit de aceste cercetări pare plauzibil. Iniţial, pe măsură ce creierul se ocupă de o problemă nouă, sunt implicate zone întinse. Mai mulţi neuroni au şansa de a fi incluşi în activitatea de rezolvare a problemei. Unii dintre ei se dovedesc necesari pentru acest exerciţiu, alţii nu. Odată rezolvată problema, sau odată ce activitatea devine familiară, un grup mai restrâns de neuroni – cei absolut esenţiali – preiau responsabilitatea. După aceea automatizarea devine posibilă. Restul minţii poate trece la altceva, în timp ce performanţa continuă în cadrul grupului selectat de neuroni.
