Scientia

Cum spuneam, replicarea este importantă pentru progresul ştiinţific. Ea oferă o cale de a verifica rezultatele surprinzătoare sau importante. Dacă un lucru este adevărat, el ar trebui să rămână astfel chiar şi atunci când un om de ştiinţă sceptic de la un alt laborator testează ideea.

Nereuşitele sunt întotdeauna neliniştitoare pentru primii cercetători. Când altcineva nu reuşeşte să obţină aceleaşi rezultate, cercetătorii care au abordat primii experimentul analizează cu atenţie procedurile lor şi încearcă să afle ce nu a mers bine. Uneori mici diferenţe la nivelul procedurilor experimentale explică eşecul. În asemenea cazuri, după toate modificările necesare, replicările reuşesc.

În alte cazuri, totuşi, eşecurile continuă. Asta înseamnă veşti proaste pentru cercetătorii deschizători de drum, deoarece astfel descoperirile lor sunt considerate drept inexacte sau doar norocoase (un rezultat pe care îl obţii o singură dată). Afirmaţiile false – inclusiv cele care încep prin a fi doar greşeli neintenţionate – produc un tipar distinctiv în decursul încercărilor succesive de replicare: efectele devin din ce în ce mai mici pe măsură ce replicările sunt realizate. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în cazul fuziunii la rece (în care se presupunea că un aparat produce energie de fuziune) iar, în domeniul psihologiei, în cazul afirmaţiilor referitoare la condiţionarea cardiacă (afirmaţii cum că şobolanii ar putea să-şi modifice ritmul cardiac cu ajutorul condiţionării clasice).

Ce tipar se obţine atunci când se încearcă replicarea unei afirmaţii false?

Obţinerea efectelor din ce în ce mai diminuate pe măsură ce experimentul se repetă nu se petrece din cauză că un efect real dispare, ci din cauză că oamenii de ştiinţă învaţă să realizeze experimentul într-un mod mai bine controlat. O descoperire ştiinţifică serioasă va căpăta mai mult susţinere pe măsură ce oamenii continuă să o testeze. O pistă falsă ori o afirmaţie aparţinând pseudoştiinţei va deveni din ce în ce mai puţin credibilă pe măsură ce oamenii o testează.


Cum reacţionează falşii oameni de ştiinţă la nereuşitele de replicare?

Falşii oameni de ştiinţă resping uneori orice încercare de replicare. Ei refuză să ofere detaliile cercetării lor, susţinând că intenţionează să obţină un brevet şi că de aceea trebuie să le păstreze secrete sau că munca lor nu s-a terminat încă (deşi rezultatele au fost deja publicate!). Dacă nu se reuşeşte replicarea rezultatelor, falsul om de ştiinţă acuză uneori cercetătorii că au prejudecăţi sau că pun la cale o conspiraţie. Ei pot afirma că însăşi ideea replicării este o greşeală, deoarece în natură nu există niciodată o repetare exactă a evenimentelor. (Această afirmaţie ignoră caracterul repetabil al altor afirmaţii ştiinţifice şi interpretează eronat ideea de replicare, ce necesită doar repetabilitatea rezultatelor practice).

Ce tinde să se întâmple atunci când o teorie aparţinând pseudoştiinţei este criticată sau discreditată?

În general,  pseudoştiinţa nu este dispusă să accepte corectări. Chiar dacă teoria este analizată de oameni de ştiinţă serioşi, care aduc obiecţii inteligente, teoria originală continuă să fie oferită în forma iniţială, ca şi cum criticile nu au fost niciodată primite sau au fost ignorate. Chiar dacă teoria aparţinând pseudoştiinţei este discreditată sau ignorată de majoritatea oamenilor de ştiinţă, va exista totuşi un grup de Credincioşi Adevăraţi, care îşi vor forma propria societate sau propriul institut. Pentru a afla despre site-uri web interesante care promovează pseudoştiinţa, vizitaţi www.quackwatch.com.

Gândirea critică. Rezumat

Gândirea critică a fost promovată drept un scop educaţional încă din anii 1950. Psihologii, care sunt sceptici ca grup, preţuiesc gândirea critică. Ştiinţa poate fi descrisă ca o încercare de a cartografia sistemele naturale. Pentru a aduna dovezi ştiinţifice, trebuie să foloseşti definiţii operaţionale, care corelează cuvintele cu operaţiunile de măsurare. Definiţiile operaţionale sprijină replicările, care ajută ca ştiinţa să fie un sistem ce se corectează singur. 

Sindromul pseudoştiinţei constituie un set distinct de trăsături ce caracterizează teoriile neştiinţifice care sunt prezentate publicului ca fiind reuşite ştiinţifice. Pseudoştiinţa este în general publicată în afara sistemului de publicaţii ştiinţifice. Instituţia ştiinţei poate fi acuzată de conspiraţie împotriva ideilor noi.