Scientia

În perioada 1900-1910 psihologia clinică a constat din ceea ce numim acum psihologia şcolară. Psihologii clinici diagnosticau problemele şcolarilor şi încercau să le rezolve. Un număr din ce în ce mai mare de psihologi au intrat în acest domeniu.

Până în 1910 cea mai răspândită specializare în cadrul psihologiei aplicate era psihologia pedagogică, ce astăzi ar putea fi numită psihologie educaţională ori psihologie şcolară.

Lightner Witmer este adesea numit părintele psihologiei clinice. Witmer şi-a început cariera la Universitatea din Pennsylvania în 1892, la vârsta de 25 de ani şi a stat aici vreme de 45 de ani. El a fondat revista Clinica psihologică, în 1907. A apărut până în 1935 şi în toată această perioadă a fost singura revistă de psihologie clinică. Primul client al lui Witmer, din 1896, a fost un pacient cu mari probleme de vorbire care în fapt avea nevoie de ochelari. Odată ce pacientul şi-a găsit ochelarii potriviţi, problemele cu vorbirea au dispărut. Această lecţie nu a fost pierdută de către Witmer, care a inclus în testele sale administrate studenţilor verificarea vederii şi a auzului.

Witmer a fost unul dintre psihologii americani care au studiat cu Wundt în perioada formării sale ca psiholog. Experienţa nu a fost una fericită însă. Witmer a găsit dezgustător modul în care Wundt insista ca studenţii să repete experimentele până când acestea ieşeau aşa cum dorea el.

În loc să urmeze calea lui Wundt, Witmer a ales metode care excludeau introspecţia, pavând drumul către behaviorism. La clinica sa Witmer a pus accent pe testarea diagnosticului, urmată de tratarea practică. Tratamentul nu era exclusiv de natură psihologică. Acesta putea include testarea psihologică, dar şi o extracţie de dinte, consilierea familială, retestând apoi pentru a constata dacă s-au făcut progrese.

Traducerea este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.