Nu doar că suntem constituiţi din particule fundamentale. De asemenea, producem particule fundamentale în mod constant şi sunt bombardaţi de particule fundamentale continuu. Acum circa 14 miliarde de ani, atunci când Universul şi-a început expansiunea, materia şi antimateria ar fi trebuit să se fi anihilat. Totuşi, o cantitate mică de materie a supravieţuit.

Comentarii -

LHCLHC este cel mai mare accelerator de particule, fiind situat într-un tunel sub CERN (acronim derivat din "Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire"), în apropierea Genevei. Miercuri, pe 3 iunie 2015, LHC a fost repornit după 3 ani de reparaţii şi modernizări, fiind gata pentru "împinge" cunoaşterea noastră către noi limite. Iată cum s-au întâmplat lucrurile (împreună cu o serie de detalii tehnice privind funcţionarea  efectivă a LCH)...

Comentarii -

Medicina a descoperit de ceva vreme cum să utilizeze antimateria pentru a realiza imagini de înaltă rezoluţie ale organismului uman. Pe de altă parte, dată fiind uriaşa energie care poate fi eliberată ca urmare a reacţiei dintre materie şi antimaterie, antimateria ar putea constitui combustibilul viitorului, atunci când vorbim despre alimentarea rachetelor spaţiale. Vă invităm să citiţi în a doua parte a articolului dedicat antimateriei, alte cinci lucruri pe care, probabil, nu le ştiaţi despre aceasta.

Comentarii -

Antimateria este utilizată intens în domeniul science-fiction. În cartea (şi filmul) "Îngeri şi demoni" profesorul Langdon încearcă să salveze Vaticanul de o bombă cu antimaterie. Nava Enterprise din filmul Star Trek utilizează propulsia pe baza anihilării materie-antimaterie pentru a călători mai repede decât viteza luminii. Dar antimateria este ceva din lumea reală, nu obiect al ficţiunii. Particulele de antimaterie sunt aproape identice cu cele de materie, cu excepţia faptului că au sarcină şi spin diferit. Atunci când materia întâlneşte antimateria cele două se anihilează, având ca rezultat energie.

Comentarii -

Dacă sunteţi ca mine, atunci cu siguranţă sunteţi formaţi din materie. Dar de unde provine toată această materie? În cele ce urmează vom afla un răspuns la această întrebare. Am primit o mulţime de întrebări în legătură cu unele aspecte generale ale existenţei, aşa că pentru articolul de azi am decis să mă axez puţin pe unele aspecte filozofice şi să răspund unui cititor care se întreabă: eu de unde am provenit?

Comentarii -

Materia intunecataNu mult după ce fizicienii ce desfăşoară experimente la Marele Accelerator de Hadroni de la laboratorul CERN au descoperit bosonul Higgs, directorul general al acestuia, Rolf Heuer, a fost întrebat: "Şi acum ce urmează"? Una dintre priorităţile de vârf pe care le-a numit a fost: să ne dăm seama ce este materia întunecată.

Comentarii -

UniversDacă am putea folosi numai 5 la sută din alfabet, am rămâne blocaţi la litera A. Cinci procente dintr-o dietă zilnică completă înseamnă doar o felie de pâine prăjită. Şi totuşi, asta este tot ce avem, sau cel puţin tot ce putem percepe, din locul pe care îl numim acasă. Mai puţin de 5 procente din Univers este materie obişnuită alcătuită din quarcuri, electroni şi neutrini.

Comentarii -

ParticuleAm prezentat anterior un ghid cuprinzător pentru lumea particulelor subatomice ce prezintă toate particulele elementare şi particulele compozite cunoscute în prezent. Dar acum a venit momentul să lăsăm certitudinile la o parte şi să explorăm lumea necunoscută şi plină de mister a particulelor încă nedescoperite. Există trei tipuri de bază ale acestor particule ipotetice.

Comentarii -

Particulele elementarePrin multitudinea de particule care fac parte din lumea subatomică (miuoni, neutrini, particule supersimetrice, celebrul boson Higgs) nu este de mirare că fizica teoretică poate fi uneori derutantă. Din acest motiv noi am realizat acest ghid simplu (rezonabil de simplu) ce cuprinde toate particulele elementare. Ghidul obţinut conţine, aşa cum vă puteţi imagina, un subiect destul de amplu aşa încât noi l-am împărţit în (cel puţin) două părţi.

Comentarii -

Materie si antimaterieAntimateria este misterioasă, periculoasă şi rară. În ficţiune ea stă la baza creierelor pozitronice ale lui Isaac Asimov, a motoarelor de pe nava Enterprise şi a bombei lui Dan Brown din ”Îngeri şi demoni”. Dar în lumea reală antimateria este o chestiune destul de banală.

Comentarii -

Modelul StandardCa urmare a numeroaselor descoperiri, au apărut alături de fizica moleculară şi fizica atomică noi domenii ale fizicii: fizica nucleară şi fizica particulelor elementare. Va urma un şir lung de descoperiri în domeniul particulelor, care se succed cu repeziciune.

Comentarii -

HiggsOamenii de ştiinţă ar putea fi nevoiţi să gândească dincolo de modelul standard pentru a explica masa bosonului care se potriveşte cu aşteptările privind bosonul Higgs şi care a fost observat la LHC (Large Hadron Collider) în vara acestui an.

Comentarii -

Christoph PausVă prezentăm astăzi un interviu cu fizicianul Christoph Paus de la Massachusetts Institute of Technology, MIT, care discută despre noua particulă descoperită şi care prezintă toate caracteristicile pentru a fi mult căutata particulă Dumnezeu, bosonul Higgs.

Comentarii -

StringsFizica particulelor reprezintă pentru fizică ceea ce vânarea animalelor mari era pentru biologia de teren. În timp ce teoreticienii îşi etalează modelele matematice, fizicienii particulelor sunt pe teren, purtând căşti de protecţie şi folosind acceleratoare enorme.

Comentarii -

Neutrini superluminiciŞtirea cea mai impresionantă din acest an din lumea fizicii este cea legată de neutrinii superluminici. Fizicianul Peter Ficher de la MIT răspunde la 3 întrebări legate de experimentul efectuat în Elveţia şi Italia care arată că neutrinii pot depăşi viteza luminii.

Comentarii -

Simulare implicand bosonul HiggsCea mai căutată particulă din lume continuă să se ascundă de cel mai puternic accelerator de particule. Un semn că nedetectabilul boson Higgs nu există? Nu atât de repede. Deocamdată acestea sunt nişte motive bune să admitem ca particula Higgs doar se ascunde.

Comentarii -

Formula descopeririiDescoperirea pentru care s-a acordat premiul Nobel pentru fizică în anul 2004 este de mare importanţă pentru înţelegerea teoriei uneia dintre forţele fundamentale ale Naturii - forţa tare, forţă care menţine împreună cele mai mici piese de materie, quarcurile.

Comentarii -

NeutrinoÎn decembrie 1960 poetul John Updike a publicat un poem despre particula misterioasă care fusese descoperită cu doar câţiva ani în urmă, neutrino. Pornind de la poezia acestuia, intitulată "Cosmic Gall", vom examina succint proprietăţile bizare ale acestei particule.

Comentarii -

NeutrinoOmenirea  studiază Universul de mii de ani, uitându-se la cerul fascinant al nopţilor, ghidată de lumina vizibilă emisă de miliardele de stele şi de alte fenomene cosmice. Un nou domeniu al ştiinţei, astronomia cu neutrini, poate dezvălui fenomene noi, necunoscute.

Comentarii -

Modelul StandardDupă ce un accelerator a pompat suficientă energie în particulele sale, ele se ciocnesc fie de o ţintă, fie unele cu celelalte. Fiecare dintre aceste coliziuni poartă numele de eveniment. În continuare vorbim despre analiza coliziunilor de particule.

Comentarii -

Modelul StandardAccelerând particule, fizicienii împuşcă doi iepuri dintr-un foc: se poate studia materia la mărimi încă şi mai mici şi, în plus, se pot crea particule noi cu masă şi mai mare. Vorbim în continuare despre accelerarea particulelor şi diversele tipuri de acceleratoare.

Comentarii -

Modelul StandardPentru a explica cum detectăm ce se întâmplă într-un accelerator de particule, haideţi să ne uităm la cel mai cunoscut exemplu al acestei scheme de detecţie: modul în care noi percepem lumea. Principial, schema are la bază o sursă, o ţintă şi un detector.

Comentarii -

Modelul StandardAm prezentat diverse aspecte ale Modelului Standard şi am examinat cu atenţie lumea particulelor subatomice. Toată această teorie ştiinţifică poate că seamănă a magie, însă este important să înţelegem faptul că fizicienii nu născocesc pur şi simplu toate aceste lucruri.

Comentarii -

Modelul StandardModelul standard răspunde multor întrebări legate de structura şi stabilitatea materiei, cu cele şase tipuri de quarcuri, şase tipuri de leptoni şi cele patru forţe ale sale. Dar Modelul Standard nu este complet, căci există încă multe întrebări fără răspuns.

Comentarii -

Modelul StandardPrin dezintegrare nucleară, un nucleu atomic se descompune în nuclee mai mici. De asemenea, particulele fundamentale se pot descompune în alte particule. În continuare vom vorbi despre dezintegrări şi anihilări de particule.

Comentarii -

Modelul StandardÎn prezent credem că avem o idee clară despre compoziţia lumii: quarcuri şi leptoni. Deci... ce anume le menţine împreună, ce face ca lumea să fie stabilă? Cum interacţionează materia cu materia? În continuare, despre cele 4 forţe fundamentale.

Comentarii -

Modelul StandardTotul, începând cu galaxiile, munţii şi terminând cu moleculele, este alcătuit din quarcuri şi leptoni. Însă asta nu e întreaga poveste. Quarcurile se comportă diferit de leptoni şi pentru fiecare tip de particulă de materie există o particulă de antimaterie corespunzătoare.

Comentarii -

Modelul StandardOamenii s-au întrebat mereu din ce este făcută lumea şi ce o face stabilă. De ce atât de multe lucruri din lume au aceleaşi caracteristici? În Grecia antică, filozofii au bănuit că materia din care e făcută lumea se constituie din câteva elemente fundamentale ale naturii.

Comentarii -

Când se face dimineaţa, vă urcaţi pe cântar şi speraţi ca acesta să indice un număr mai mic decât în ziua precedentă. Speraţi că aţi scăzut în greutate. Greutatea este dată împreună de cantitatea de masă din dumneavoastră şi de forţa de atracţie gravitaţională a Pământului. Dar oare ce dă masă corpului dumneavoastră?



Peter Higgs

 

Aceasta este una din întrebările cele mai importante din fizica modernă şi contemporană, pentru care se caută răspunsuri cu cea mai mare ardoare. Multe experimente de la acceleratoare de particule caută să investigheze mecanismul care dă masă materiei. Atât cercetătorii de la CERN (Geneva, Elveţia), cât şi cei de la Fermilab (lângă Chicago, SUA), speră să descopere ceea ce ei denumesc "bosonul Higgs". Aceştia denumesc "Higgs" particula sau particulele care oferă masă celorlalte particule.

Ideea aceasta - că o particulă dă masă altor particule - este un pic contra-intuitivă ... Nu este masa o caracteristică intrinsecă materiei? Dacă nu este, atunci cum poate o particulă să ofere masă altor particule doar plutind pe lângă ele şi apoi ciocnindu-se cu ele?

O analogie foarte cunoscută descrie foarte bine această situaţie. Imaginaţi-vă că sunteţi la o petrecere de la Hollywood. Mulţimea este foarte numeroasă, răspândită uniform în cameră, discutând. Însă atunci când la petrecere soseşte o persoană foarte celebră, oamenii de lângă uşă se adună în jurul ei. Pe măsură ce ea parcurge încăperea, atrage spre ea persoanele cele mai apropiate. În acelaşi timp, cele lăsate în urmă se întorc la discuţiile lor. Având mereu persoane în jurul ei, ea are un impuls, o indicaţie a masei. Acum este mai greu ca persoana să fie încetinită decât ar fi fost dacă nu ar fi avut mulţimea în jurul ei. Pe de altă pate, odată ce se opreşte, este mai greu să fie pusă iarăşi în mişcare.

 

 

Analogia este explicată în textul şi în pozele de mai jos, oferite de CERN:

Bozonul Higgs: Pentru a înţelege mecanismul Higgs, imaginaţi-vă că o cameră plină de fizicienii care discută liniştiţi este precum spaţiul care este umplut de câmpul Higgs ... Credit: CERN.

Pentru a înţelege mecanismul Higgs, imaginaţi-vă că o cameră plină de fizicienii care discută liniştiţi este precum spaţiul care este umplut de câmpul Higgs ...

 

Bozonul Higgs: ... la un moment dat, un fizician celebru intră în încăpere, creând o perturbaţie în cameră şi atragând la fiecare pas o mulţime de admiratori în jur ... Credit: CERN.

... la un moment dat, un fizician celebru intră în încăpere, creând o perturbaţie în cameră şi atrăgând la fiecare pas o mulţime de admiratori în jur ...

 

Bozonul Higgs: ... aceasta măreşte rezistenţa lui la îi fi schimbată starea de mişcare, cu alte cuvinte, el primeşte masă, exact cum face o particulă ce se deplasează prin câmpul Higgs ... Credit: CERN.

... aceasta măreşte rezistenţa lui la îi fi schimbată starea de mişcare, cu alte cuvinte, el primeşte masă, exact cum face o particulă ce se deplasează prin câmpul Higgs ...

 

Bozonul Higgs: ... pe de altă parte, daca nu un fizician celebru, ci un zvon traversează încăperea ... Credit: CERN.

... pe de altă parte, dacă nu un fizician celebru, ci un zvon traversează încăperea ...

 

Bozonul Higgs: ... se crează acelaşi tip de aglomerare în jurul zvonului, dar de data aceasta se adună doar fizicienii din sală. În această analogie, aceste grupuri de fizicienii reprezintă particulele Higgs. Credit: CERN.

... se creează acelaşi tip de aglomerare în jurul zvonului, dar de data aceasta se adună doar fizicienii din sală. În această analogie, aceste grupuri de fizicienii reprezintă particulele Higgs.


Mecanismul Higgs

Acest efect de aglomerare poartă numele în ştiinţă de "mecanismul Higgs" şi a fost postulat în anii 1960 de către fizicianul britanic Peter Higgs. Teoria lui emite ipoteza că în întregul Univers se află un fel de reţea care poartă numele de "câmp Higgs". Acest câmp prezintă o asemănare cu un alt câmp care ne este mai familiar, câmpul electromagnetic, căci şi acesta influenţează particulele care îl străbat; dar aspecte ale câmpului Higgs sunt asemănătoare şi unor aspecte din fizica materialelor. Mai precis, oamenii de ştiinţă ştiu că atunci când un electron străbate o reţea cristalină de atomi (un solid), atunci masa electronului poate să crească chiar şi de 40 de ori. Un fenomen similar ar putea fi adevărat şi pentru câmpul Higgs: o particulă ce se mişcă prin el creează o mică distorsiune, asemenea mulţimii adunate în jurul persoanei celebre de la petrecerea de mai sus, iar aceasta conferă masă particulei.

 

Modelul Standard al particulelor fundamentale

S-a dovedit a fi foarte dificil a găsi răspunsul la această întrebare, iar bosonul Higgs este ultimul teritoriu încă neexplorat şi încă neconfirmat din Modelul Standard. Acesta descrie trei din cele patru forţe fundamentale prezente în natură: forţa electromagnetică, forţa nucleară tare şi forţa nucleară slabă. Sunt deja câteva decenii de când electromagnetismul a fost foarte bine înţeles. Recent fizicienii au înţeles foarte multe despre forţa tare, care ţine împreună elementele care formează nucleele atomice, şi despre forţa slabă, cea care guvernează radioactivitatea şi fuziunea hidrogenului (fenomenul care generează energie solară).

Electromagnetismul descrie felul în care interacţionează particulele cu fotonii, care sunt pachete mici de radiaţii electromagnetice. Similar, forţa slabă descrie cum alte două entităţi, bosonii W şi bosonii Z, interacţionează cu electronii, quarcurile, neutrinii şi alte particule elementare. Există însă o diferenţă importantă între cele două interacţii. În timp ce fotonii nu au masă deloc, particulele W şi Z au masă, ba încă una uriaşă! De fapt, sunt unele din particulele cele mai masive care sunt cunoscute.

Am putea să presupunem că este natural ca bosonii W şi Z să existe şi să interacţioneze cu alte particule. Însă din motive matematice, masele foarte mari ale particulelor W şi Z creează inconsistenţe în Modelul Standard. Pentru a elimina aceste probleme, fizicienii postulează existenţa a cel puţin unei alte particule, şi anume a bosonului Higgs.

 

Doar unul sau mai multe tipuri de boson Higgs?

Cea mai simplă teorie prezice existenţa unui singur tip de boson Higgs, dar alte teorii prezic că ar putea fi chiar mai multe tipuri. De fapt, căutarea particulei (sau particulelor Higgs) reprezintă unul dintre cele mai fascinante întreprinderi ştiinţifice care au loc în prezent, deoarece aceasta ar putea duce la descoperiri cu totul noi în fizica particulelor. Unele teorii prezic că ar putea fi scoase la lumină tipuri noi de interacţii tari, iar altele susţin că va ieşi la iveală o nouă simetrie fizică fundamentală, aşa-numita "supersimetrie".

Întâi de toate însă, fizicienii doresc să determine dacă bosonul sau bosonii Higgs chiar există. Căutarea s-a desfăşurat chiar şi în ultimii zece ani la acceleratorul Large Electron Positron Collider (LEP) de la CERN, Geneva, Elveţia şi la acceleratorul Tevatron de la laboratorul Fermilab, de lângă Chicago, SUA. Pentru a căuta particula Higgs, cercetătorii trebuie să ciocnească particule cu viteze foarte mari. Dacă energia coliziunii este suficient de mare, aceasta este convertită în bucăţele de materie, adică particule, din care una ar putea fi chiar bosonul Higgs. Particula Higgs nu va supravieţui decât o fracţiune mică de secundă, după care se va descompune în alte particule. Aşadar, pentru a putea spune dacă a fost creat în coliziune un boson Higgs, cercetătorii trebuie să caute urmele particulelor în care acesta s-a dezintegrat.

 

Unde se caută bozonul Higgs?

În august 2000, fizicienii de la acceleratorul LEP au observat urme care ar putea să provină de la bosonul Higgs, dar rezultatele sunt încă neconcludente. LEP a fost închis la începutul lui noiembrie 2000, dar căutarea continuă la laboratorul Fermilab din SUA şi a fost reluată şi în Elveţia,  odată cu inaugurarea acceleratorului Large Hadron Collider de la CERN.

 

 

Articol tradus de Adrian Buzatu de pe http://www.exploratorium.edu, cu permisiunea editorului.

Comentarii -

Cu toţi am auzit de radiaţii X, radiaţii gama, unde radio, microunde, dar ştim exact ce sunt? Toţi avem măcar un telefon fix, mobil sau acces la internet wireless. Aceste dispozitive sunt surse de radiaţii, însă nimeni nu poate spune exact cât de periculoase sunt pentru sănătatea noastră.

Nu mai există nici un dubiu că suntem înconjuraţi de radiaţii peste tot. Studii efectuate în ultimii ani au pus în evidenţă numeroase efecte nedorite ale radiaţiilor. Se ştie că lumina vizibilă emisă în cantităţile obişnuite de la Soare sau, la fel, telefonul fix, nu prezintă nici un risc. Antenele telefoanelor mobile sau ale posturilor de radio prezintă un risc pentru sănătate dacă stăm prea mult în prezenţa lor, dar nu este demonstrat clar dacă radiaţiile emise de acestea sunt sau nu dăunătoare pe termen lung.


De unde a pornit totul?

În 1819, fizicianul danez Hans Christian Oersted a descoperit că un ac magnetic (similar cu cel al busolei) poate fi deviat cu ajutorul unui conductor conectat la o sursă de tensiune electrică. Acesta a observat astfel că orice corp parcurs de un curent electric generează câmp magnetic şi de aici a rezultat că orice câmp electric generează un câmp magnetic.

Mai târziu, în 1831, fizicianul englez Michael Faraday a obţinut un nou rezultat: un câmp magnetic variabil (şi nu constant, de aceea lui Faraday i-a luat 11 ani pentru a obţine acest rezultat, cu ajutorul căruia astăzi este creat curentul electric) generează un câmp electric, fenomen cunoscut azi sub numele de inducţie electromagnetică. Acesta a observat că un curent electric poate fi indus într-o sârmă, fără ca aceasta să fie conectată la o sursă de tensiune electrică.

Fizicianul scoţian James Maxwell este cel care, cu ajutorul unui set de ecuaţii, a demonstrat existenţa undelor electromagnetice în 1861, fiind influenţat de rezultatele lui Michael Faraday.

Un rezultat obţinut prin studiul acestor ecuaţii a fost unda electromagnetică – procesul de propagare (cu viteza luminii) a câmpului electromagnetic. Fizicianul german Heinrich Hertz a reuşit să producă unde electromagnetice în 1888, construind un oscilator cu putere de transmitere a undelor radio. Hertz a demonstrat că undele au capacitatea nu numai de a fi transmise în spaţiu, ci şi de a fi recepţionate, el detectând undele cu un arc metalic (antena hertz). Hertz nu a continuat însă transmisiunile, deoarece dorea să demonstreze teoria electromagnetismului, nu să dezvolte o cale de comunicare.

 

Mai mult decât nişte unde radio

Undele hertziene sunt unde artificiale (unde fabricate de om). Mărimea caracteristică a undelor este frecvenţa. Când ascultăm un post de radio ştim că acesta emite pe o anumită frecvenţă, în funcţie de oraş. Există însă o limită pe scara frecvenţelor pentru aceste unde hertziene, limită care poate fi remarcată în imaginea de mai jos.

 

spectrul electromagnetic

 

 

Radiaţiile vizibile sunt emise de Soare, stele, lămpi (sau becuri) cu filamente incandescente şi sunt percepute de ochiul uman. J.C. Maxwell spunea că are „motive temeinice să creadă că şi lumina e o formă de radiaţie electromagnetică”.  Motivele temeinice sunt viteza de propagare a luminii în vid (egală cu viteza de propagare a undelor electromagnetice – aproximativ 300 000 km/s), reflexia, refracţia, interferenţa şi difracţia luminii (fenomene specifice undelor).

Radiaţiile infraroşii au frecvenţe mai mici decât cele vizibile şi sunt produse în general de corpuri încălzite. Cu ajutorul lor poate fi măsurată temperatura.

Radiaţiile ultraviolete au frecvenţe mai mari decât cele vizibile şi sunt produse generate de către moleculele şi atomii dintr-o descărcare electrică în gaze. O puternică sursă de radiaţii ultraviolete cunoscută este Soarele. Însă Soarele nu emite numai radiaţii ultraviolete, acestea sunt considerate periculoase pentru corpul uman atunci când stratul de ozon ar fi distrus.

Radiaţiile X, descoperite de Wilhelm Conrad Röntgen, au frecvenţe mai mari decât radiaţiile ultraviolete şi sunt folosite astăzi în medicină pentru a realiza radiografii. Când a bombardat un corp metalic cu electroni acceleraţi la viteze mari, Röntgen a descoperit că acesta emite radiaţii foarte puternice şi necunoscând tipul acestor radiaţii le-a denumit radiaţii X. Acestea sunt produse în tuburi speciale în care un fascicul de electroni accelerat cu ajutorul unei tensiuni electrice foarte mari bombardează un electrod (un conductor electric prin care intră sau iese curentul dintr-un mediu bun conducător de electricitate).

Cu ajutorul acestor radiaţii se poate fotografia interiorului unui corp opac. Astfel, radiaţiile X au o aplicaţie spectaculoasă în medicină, prin care medicii reuşesc să vadă interiorul corpului uman fără să apeleze la operaţie chirurgicală. Acest „proces” de fotografiere a interiorului unui corp opac poartă numele de radiografie.

Cu frecvenţe mai mari decât radiaţiile X sunt radiaţiile gama (radiaţiile γ), emise în procese nucleare, cum ar fi dezintegrarea radioactivă.

Ultimul tip de radiaţii, cu frecvenţele cele mai mari, îl constituie radiaţiile cosmice. Aceste radiaţii sunt emise de corpuri cereşti, cum ar fi pulsarii sau quasarii.

 

Un pericol pentru sănătate?

Dispozitive pe care oricine le are astăzi în casă, cum ar fi cuptorul cu microunde, telefonul fix sau cel mobil, aparatul de radio, televizorul sau chiar internetul wireless sunt surse importante de radiaţii. Undele emise de acestea induc curenţi turbionari în ţesuturile organismului, cu efecte negative, cum ar fi acutizarea bolilor cardiovasculare, slăbirea sistemului nervos, endocrin, imunitar sau chiar a celui de reproducere. Aceste efecte depind în mare măsură de cantitatea emisă, de intensitatea câmpului electromagnetic şi de durata de expunere, dar nimeni nu poate spune cât de periculoase sunt.

Televizoarele cu tub catodic sau monitoarele unor calculatoare emit radiaţii datorită tunurilor de electroni care actualizează ecranul. Aceste radiaţii, în cantităţi foarte mari, pot produce disfuncţii ale ochiului sau schimbări de metabolism.

Telefoanele mobile emit o cantitate mare de radiaţii (în special la nivelul capului) atunci când nu au semnal maxim şi când formăm un număr de telefon – aparatul mărindu-şi puterea de emisie de radiaţii în timpul apelării, pentru o scurtă perioadă de timp.

Telefoanele fixe moderne cu staţie de andocare şi receptor portabil sunt un emiţător continuu de radiaţii. De fapt, staţia de andocare este sursa cea mai puternică de radiaţii, emiţând radiaţii şi când e folosit telefonul şi când nu este.

Internetul prin cablu emite cantităţi nesemnificative de radiaţii, care nu sunt considerate periculoase, însă internetul wireless sau reţelele Bluetooth emit radiaţii continuu, chiar şi când conexiunea e inactivă.

În prezent se fac eforturi pentru limitarea efectelor radiaţiilor asupra organismelor vii, cum ar fi normarea intensităţii admisibile ale câmpului electromagnetic în funcţie de timpul de expunere la locul de muncă sau în locuinţă.

Este bine să fim prevăzători şi să nu ţinem telefonul mobil foarte des în buzunar, să nu dormim cu el la cap şi să îl utilizăm doar atunci când avem nevoie de el. De asemenea, este bine să stăm departe de antenele puternice de emisie de semnale radio şi de la televizor şi este bine să nu stăm foarte aproape de televizorul sau de monitorul care au tub catodic.

 

Comentarii -