De la certitudine la incertitudineUn pas în această direcţie este recunoaşterea faptului că lumea noastră este mult mai complexă decât ne-am imaginat vreodată. În acest sens, explicaţiile definitive şi observaţiile total obiective e posibil să nici nu existe cu adevărat.

 

 

 

Nevoia unei evaluări critice (69)

Ştiinţa trebuie să-şi pună deoparte ochelarii de cal pe care i-a purtat în ultimii 200 de ani pentru a vedea lumea în termeni de complexitate, ambiguitate şi incertitudine.

Dacă lumea materială părea mai simplă în trecut, a fost pentru că ne-am uitat la ea prin prisma fizicii clasice. Când alegem să ne direcţionăm privirea doar spre sistemele simple (de exemplu, cele apropiate de echilibru sau cele care sunt acţionate de forţe mici şi care se comportă în moduri obişnuite), atunci, în mod natural, lumea ne va părea simplă. Este ceva similar cu acele broşuri de călătorie produse cu mai multe decenii în urmă de către guvernul din Africa de Sud care a susţinut politica de apartheid. Un cititor naiv putea fi sedus să creadă că proporţia populaţiei albe era copleşitoare, deoarece se vedeau doar feţele albe în fotografiile prezentate cu atenţie de magazine, baruri şi plaje. În mod similar, fizica clasică a creat o broşură de călătorie a cosmosului, una care a subliniat regularitatea şi simplitatea.

Galileo a idealizat observaţiile lui privind modul în care o minge se rostogoleşte la vale, ignorând sau eliminând efectele lovirilor şi frecării. Newton s-a întrebat cum cade un măr în lipsa rezistenţei aerului. Chimiştii au investigat reacţii în situaţii în care totul era apropiat de starea de echilibru. Oamenii de ştiinţă au fost interesaţi de ceea ce ei numeau "sisteme închise", sisteme izolate faţă de perturbaţiile lumii exterioare. Când s-a ajuns la studiul substanţelor solide, cum ar fi metalele şi cristalele, ei au dezvoltat teorii despre tulburări minuscule, mici vibraţii şi fluxuri blânde de căldură. În fiecare caz, ştiinţa filtra lumea. Şi, pentru că teoriile sistemelor închise, reacţiilor apropiate de echilibru şi tulburărilor minuscule funcţionau atât de bine, oamenii de ştiinţă se concentrau în mod firesc pe investigaţii în contextul acelor condiţii particulare. Experimentele atent proiectate, bine izolate de aspectele neprevăzute ale lumii exterioare, furnizau date clare care să se potrivească cu uşurinţă pe un grafic, fără prea multă risipă sau erori experimentale.


Lumea fizicii clasice nu avea incertitudini, ambiguităţi şi haos. La rândul său, oamenii de ştiinţă îşi organizau experimentele în moduri care să confirme aceste ipoteze fundamentale despre lume. Aceasta este ceea ce Thomas Kuhn numea o paradigmă ştiinţifică. Ştiinţa întotdeauna lucrează în cadrul paradigmelor, ceea ce înseamnă că noile cunoştinţe sunt întotdeauna colectate într-un anumit context şi prin presupuneri făcute în mare parte inconştient. Rezultatul este că astfel de cunoştinţe se potrivesc în mod firesc în cadrul ordinii deja stabilite a lucrurilor. Doar atunci când ştiinţa ajunge la o barieră şi nu poate merge mai departe, o paradigmă începe să se năruiască. Acesta este momentul în care o adevărată revoluţie ştiinţifică devine posibilă.

În primii ani ai secolului al XX-lea, fizicienii s-au străduit să integreze în cadrul teoriilor deja existente noile descoperiri legate de spectrele atomice, cuantele de energie şi structura atomului. În nenumărate cazuri, gândirea lor a fost delimitată de paradigma fizicii clasice, în timp ce făceau unele modificări la teoria existentă. Chiar şi Niels Bohr, în prima sa încercare asupra unei teorii atomice, a inserat noile perspective despre cuante peste vechea idee a orbitelor clasice. Doar atunci când Heisenberg s-a desprins de modul tradiţional de a vedea lucrurile s-a născut teoria cuantică modernă.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu anomalia orbitei planetei Mercur, care încalcă legile de mişcare ale lui Newton. În dorinţa lor de a menţine paradigma newtoniană, fizicienii au încercat să ia în considerare orbita lui Mercur în termeni de perturbaţii gravitaţionale, care decurgeau din iregularităţile din forma Soarelui. Doar odată cu ideea revoluţionară a lui Einstein despre relativitatea generală această problemă a putut fi rezolvată şi încorporată într-un nou mod de gândire.

Este întotdeauna posibil să salvezi o teorie existentă prin grefarea tot mai multor ipoteze şi corecţii. În vremea lui Copernic, de exemplu, astronomii încă mai încercau să salveze sistemul geocentric al lui Ptolemeu despre Sistemul Solar prin adăugarea de epicicluri în cadrul epiciclurilor. În cele din urmă, aceste corecţii au devenit atât de încurcate şi arbitrare, că devenise clar că era nevoie de o nouă perspectivă, revoluţionară.

Pe măsură ce înaintăm în acest nou secol, ne dăm seama că suntem vinovaţi de a fi simplificat lumea în foarte multe domenii ale cunoaşterii. Am privit natura şi pe noi înşine prin lentilele convenabile ale teoriilor care ne prezintă cosmosul în moduri limitate. Acum recunoaştem restricţiile inerente oricărei teorii. Recunoaştem că natura este complexă în detaliile sale, imprevizibilă şi de multe ori necontrolabilă.

Ceea ce este valabil pentru natură se aplică la fel de bine şi fiinţelor umane şi societăţilor lor. Acesta este motivul pentru care întreaga noastră societate are nevoie de o pauză. Noţiunile de progres uman şi de dezvoltare umană continue trebuie să fie atent reexaminate, dacă vrem ca societatea să fie fondată pe valori înţelepte şi pe abordări care să ne facă mai buni.

Măştile personalităţii (71)

Traducerea, realizată de Maricica Botescu, este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.