De la certitudine la incertitudineCu toate acestea, în anii care au urmat au izbucnit două războaie mondiale, împreună cu nenumărate alte conflicte armate, represiunile în masă, purificarea etnică, holocaustul, războaiele biologice şi chimice, devastarea mediului şi ameninţarea cu anihilarea nucleară.

 

 

Un vis al Iluminismului (67)

Astfel de evenimente i-au lăsat pe mulţi gânditori într-o stare de şoc. Artiştii, compozitorii, scriitorii se întrebau cum s-ar mai putea concepe vreodată noi opere, în umbra unor asemenea orori. Cum ar mai putea ei exprima frumuseţea, bucuria, încrederea, speranţa, în lumina a tot ceea ce s-a întâmplat? Chiar şi domeniul ştiinţei fusese afectat. În cuvintele lui Oppenheimer, cu explozia bombei atomice ştiinţa cunoscuse "păcatul originar". Consideraţi oameni decenţi - fizicienii, chimiştii, inginerii, psihologii - şi-au pus talentele în slujba producerii armelor de distrugere în masă – arme nucleare, bombe, rachete, gaze otrăvitoare, germeni şi virusuri, ca şi a mijloacelor de îndoctrinare, torturare şi distrugere a personalităţii umane. Politicienii, birocraţii şi generalii au elaborat planuri de nimicire în masă pentru distrugerea unor populaţii întregi şi pentru purificarea etnică.

Cea mai mare oroare este faptul că, după devastările a două războaie mondiale şi ameninţarea constantă cu anihilarea nucleară a vieţii de pe Pământ, vechile modele de gândire continuă să existe. Disputele sunt încă rezolvate prin violenţă şi război. În unele cazuri, violenţa este brutală şi directă, ca în situaţia violării şi măcelăririi populaţiilor, în altele se profită de tehnologia avansată pentru a da de la distanţă lovituri mortale cu rachete şi dispozitive electronice. Pare că până şi ştiinţele şi tehnologiile noastre cele mai sofisticate sunt puse în serviciul celor mai primitive impulsuri şi reacţii ale noastre.

În ciuda tuturor cunoştinţelor noastre, a ştiinţei noastre, a instanţelor noastre internaţionale, a Naţiunilor Unite şi a capacităţii noastre de a comunica la nivel global astfel încât "o naţiune să vorbească despre pace altei naţiuni", mizeria cruntă continuă. Înseamnă oare aceasta că raţiunea şi ştiinţa sunt insuficiente? Este rasa umană un experiment evolutiv, care a ajuns acum în punctul în care s-ar putea distruge pe sine şi mediul care o susţine, deopotrivă?

S-a dezvoltat conştiinţa umană prea rapid pentru a face faţă tehnologiilor pe care le-a creat? Ca fiinţe morale, suntem condamnaţi să cădem în greşeală iar şi iar? Nu există nicio cale prin care să putem fi mântuiţi?

Atunci când observăm la alţii un comportament distructiv ne întoarcem spre psiholog şi psihiatru pentru un diagnostic. Freud a susţinut că raţiunea, temelia pe care se presupune că se bazează o societate raţională, nu este mai mult decât suprafaţa unui vast ocean al inconştientului, o regiune ascunsă a impulsurilor şi dorinţelor. Forţele acestui inconştient ameninţă în mod constant să străpungă viaţa noastră conştientă.

Oamenii sunt conduşi de forţele Eros-ului - libidoul sau instinctul vieţii cu tendinţa sa spre plăcere, eliberare sexuală şi supravieţuire. Dar există, de asemenea, o contraforţă, cea manifestată de Thanatos* sau dorinţa de moarte, care urmăreşte soluţionarea tuturor tensiunilor vieţii prin revenirea la o stare nediferenţiată, neînsufleţită, a morţii. Thanatos şi Eros formează o dualitate aflată în conflict constant în interiorul indivizilor şi societăţilor.

Spre sfârşitul vieţii sale, în 1930, în timp ce suferea de cancer de maxilar, Freud a explorat conflictul dintre Eros şi Thanatos în lucrarea sa profund pesimistă Angoasă în civilizaţie. Freud atribuie sentimentul adânc al identităţii, comun stărilor mistice şi aflat în centrul tuturor religiilor, dorinţei de a reveni la starea de neajutorare infantilă, de totală identificare cu mama. El credea că nu ar putea exista nici o soluţionare a acestei dorinţe de revenire la o stare nediferenţiată. Spre deosebire de complexul lui Oedip, care poate fi abordat prin psihanaliză, pentru această dorinţă de a soluţiona toate tensiunile prin moarte nu există nici un "leac". Acest fapt este ceva comun tuturor fiinţelor umane şi stă la baza tuturor societăţilor, ameninţând în mod constant să erupă într-un comportament profund perturbator.

Tensiunea dintre civilizaţie şi natură (în forma celor mai profunde imbolduri ale noastre) este de nerezolvat. Potrivit lui Freud, acesta este motivul pentru care nu poate exista niciodată o societate cu adevărat ideală sau o fericire umană pură şi armonioasă. Este posibil ca sărăcia extremă, nedreptatea socială şi inegalităţile politice să declanşeze focarele de violenţă şi tensiunile. Cu toate acestea, originea mai profundă a acestor tensiuni sălăşluieşte în Thanatos, dorinţa de moarte, care este proiectată spre exterior asupra naţiunilor, grupurilor rasiale şi persoanelor fizice. Deoarece Eros şi Thanatos sunt ireconciliabile, vinovăţia umană şi absenţa fericirii totale sunt inevitabile. Toate formele de civilizaţie sunt, în mod fundamental, o zădărnicire a  celor mai bazale impulsuri şi dorinţe ale noastre.

Mare parte din concepţia lui Freud a fost discreditată sau a făcut obiectul unei radicale reinterpretări, dar argumentul său, conform căruia există un conflict adânc între dorinţa pentru civilizaţie şi impulsurile bazale ale naturii umane, este foarte convingător. Ce altă semnificaţie, decât o proiecţie a lui Thanatos, ar putea avea simbolul norului în formă de ciupercă care atârnă deasupra lumii de zeci de ani? Ce făceau acei generali cu jocurile lor războinice când vorbeau despre mega asasinate? De ce au conceput oamenii de ştiinţă bomba cu neutroni care urmează să distrugă fiinţele umane în timp ce clădirile lor vor rămâne intacte? Şi, acum că ameninţarea nucleară a fost dezamorsată, într-o anumită măsură, de ce căutăm în sus, la cer, un asteroid sau un meteorit gigant care să fie noul aducător de moarte? Armaghedonul, ni s-a spus, va sosi de la stele şi se va zdrobi de globul pământesc, creând valuri mareice uriaşe şi imenşi nori de praf în atmosfera superioară, care vor bloca lumina soarelui pentru ani de zile şi vor produce echivalentul unei ierni nucleare.

Total opuse acestei dorinţe de moarte ar trebui să fie, desigur, imboldul spre viaţă şi pasiunea pentru natură. Cu toate acestea, chiar şi în cadrul mişcării ecologiste în sine se pot găsi indicii referitoare la Thanatos. Acestea se regăsesc în fantezia unui dezastru ecologic major care va şterge civilizaţia umană de pe faţa Pământului(o variantă a povestirilor americanilor nativi privind Marea Igienizare)2. O mare parte a rasei umane va fi distrusă prin reacţiile de răspuns ale naturii şi doar comunităţile mici, simple, de oameni înţelepţi, care au grijă de Pământ, vor rămâne neatinse. În acest sens, în timp ce mişcările ecologiste sunt motivate de cele mai înalte idealuri - iubirea lor faţă de natură şi dreptul la viaţă al tuturor speciilor -  acestora  li se asociază, de asemenea, un profund sentiment de vinovăţie al fiinţei umane - un alt factor al condiţiei umane din analiza lui Freud. În unele cazuri, acest lucru poate erupe în mânie şi furie împotriva celor care sunt percepuţi a fi diverşii duşmani ai naturii. Vinovăţia şi furia, combinate cu dorinţa de a rezolva toate tensiunile printr-o metaforică formă de moarte, pot contamina gândirea ecologistă.

Thanatos s-a manifestat în sinucideri în masă în rândul sectelor religioase. El este prezent la grupările politice extreme, care stochează arme în anticiparea Armaghedonului şi în creşterea numărului de execuţii penale, cu tendinţa lor de a deveni evenimente media.3

Pentru Freud, singura strategie posibilă este una de resemnare şi acceptare a inevitabilităţii naturii umane. Civilizaţia nu va realiza niciodată tot ce pretinde că face. Raţiunea îşi are locul ei - cu siguranţă, nu poate fi abandonată în favoarea unor reacţii instinctuale şi intuitive faţă de lucruri. Raţiunea ajută la stoparea impulsurilor noastre mai violente şi a reacţiilor necugetate, dar, potrivit lui Freud, ea nu poate fi niciodată de ajuns. Ea funcţionează doar parţial şi nu este niciodată suficient de puternică pentru a depăşi impulsurile noastre mai primitive.

Freud a oferit o interpretare psihologică a situaţiei umane bazată pe dualitatea dintre Thanatos şi Eros. Cu câteva decenii în urmă s-a făcut o încercare de a oferi o explicaţie biologică. S-a subliniat faptul că neocortexul uman, acea parte avansată a creierului, capabilă de limbaj, reflecţie şi planificare, este un produs evolutiv relativ recent. Anatomic, el este altoit pe un creier de mamifer mai timpuriu şi pe mai vechiul creier reptilian. Astfel, creierul uman conţine trei structuri, câte una suprapusă în vârful alteia.

Neocortexul recent dezvoltat şi oarecum imatur este responsabil pentru controlul imboldurilor şi impulsurilor mai puţin "raţionale" ale acestor creiere anterioare. Ca un învăţător neexperimentat cu o clasă de copii nedisciplinaţi, acesta nu este întotdeauna în măsură să controleze erupţiile lor subterane. La suprafaţă aceasta pare iarăşi a fi o bună explicaţie a limitelor raţiunii umane în a controla natura noastă mai "animalică".

Freud şi teoria creierului format din trei structuri face trimiteri în direcţii similare. Evoluţia omului este mult prea recentă pentru ca societăţile să existe în formă stabilă. Neocortexul şi supraeul sunt pur şi simplu prea slabe pentru a controla forţele şi impulsurile subterane ale creierului. Raţiunea şi civilizaţia nu sunt suficiente pentru surmontarea conflictului dintre Eros şi Thanatos. Fiinţele umane, în stadiul lor actual de evoluţie, sunt fragile. Având în vedere rapiditatea cu care ştiinţa şi tehnologia pot să producă mijloacele de distrugere în masă, viitorul rasei umane, precum şi cel al altor organisme care împărtăşesc această planetă ca leagăn al lor, arată destul de sumbru.


Dar este oare această analiză completă şi trebuie să acceptăm concluziile sale pesimiste ca ultimă explicaţie a condiţiei umane? Acesta mi se pare un alt aspect al visului Iluminismului, care, de data aceasta, s-a transformat într-un coşmar. El sugerează că fiinţele umane progresează în anumite aspecte, că ele au ajuns departe, dar nu sunt încă suficient de puternice pentru a-şi controla iraţionalitatea şi instinctele animalice. Este o viziune care pare să ne întoarcă la Sfinţii Părinţi şi la dorinţa lor de subjugare a cărnii. Ea derivă din concepţia conform căreia lumea este într-un fel păcătoasă, aşa că trebuie să purificăm spiritul până la punctul în care putem să ignorăm corpul. Tocmai aici cred că ne confruntăm cu cel mai puternic sentiment de vinovăţie al minţii occidentale – faţă de plăcere, corp şi propriile dorinţe.

Dar opriţi-vă pentru un moment pentru a privi lumea animală. Un observator imparţial nu va vedea o natură inerent crudă şi violentă, ci un echilibru natural şi un cerc al vieţii. Este adevărat că unele animale pasc, stând împreună pentru protecţia reciprocă, în timp ce altele le vânează pentru hrană. Cu toate acestea, animalele de vânătoare nu ucid fără discriminare. Lupii aleg animalele slabe şi bolnave dintr-o cireadă şi ucid pentru nevoile lor imediate. În acest fel este menţinut un echilibru al vieţii prin îndepărtarea celor bolnavi şi slabi şi evitarea suprapopulării oricărei specii.

Nici nu veţi vedea membri unei specii asmuţiţi unul împotriva altuia şi ucigându-se reciproc - cu excepţia cazului în care sunt ţinuţi în spaţii artificiale sau foarte limitate. Câini mârâie ameninţător şi sar unul la altul, dar în principal aceasta este o formă de luptă falsă, o formă extrem de controlată de afişare în care sângele rareori este vărsat. O haită de lupi manifestă mai puţină agresivitate între ei înşişi şi mult mai mult autocontrol decât un grup de adolescenţi cu capetele încălzite care ies dintr-un bar într-o seară de vineri. Chiar şi cel mai primar impuls, sexul, este sublimat în cadrul regnului animal în ritualuri elaborate de curtare.

Cea mai scurtă privire în lumea animală ar trebui să ne spună că "instinctele animalice" sunt stilizate, orientate spre o prezentare ordonată, precum şi spre menţinerea întregul echilibru al vieţii. Judecând din ceea ce au găsit antropologii în diferite zone ale lumii, cele mai vechi grupuri trăiau, de asemenea, în echilibru cu natura. Este adevărat că atunci când două grupuri erau forţate să împartă sau să vâneze în cadrul aceleiaşi teritoriu, aveau loc acte de agresiune şi ocazional chiar războaie.

Cu toate acestea, în mai multe cazuri astfel de societăţi au învăţat să-şi sublimeze agresiunea în forme ritualice, ca în schimbul de daruri elaborate sau în jocul simbolic. De asemenea, într-o societate mică, în care membrii stau în jurul unui foc sau într-o colibă de reuniuni şi discută şi abordează diversele tensiuni care apar, violenţa şi comportamentul perturbator pot fi controlate.4

Fără a idealiza culturile timpurii şi autohtone, se pare că, în principal, acestea au fost relativ paşnice şi nu au creat ameninţări majore reciproce sau la adresa mediului înconjurător. Concluzia pe care o trag este că, lăsate de capul lor, impulsurile şi instinctele noastre animalice nu sunt atât de dăunătoare sau distructive şi că raţiunea umană este destul de capabilă să se ocupe de ele. Persoanele rezonabile pot amâna gratificarea imediată pentru a atinge obiective mai importante. Ele sunt conduse mai mult de dorinţa de a ajuta şi de a coopera decât de aceea de a concura în moduri distructive.

Nu atât imboldurile şi instinctele noastre de bază sunt cele care creează probleme în lume, cât funcţiile noastre superioare – raţiunea, imaginaţia, memoria şi aşa mai departe. Funcţiile mai înalte ne permit să construim imagini mentale, să ne angajăm în fantezii, să ne revizităm amintirile şi să le îmbrăţişăm încă o dată. Funcţiile noastre psihice mai înalte ne permit să abstractizăm aspectele lumii şi să le tratăm aproape ca pe nişte obiecte sau modele. Aşa cum putem construi o maşină sau un tren de jucărie şi să-l rotim în palmă pentru a-i examina fiecare aspect, la fel putem crea o idee, un concept sau o imagine în minţile noastre şi să le manipulăm ca pe nişte obiecte. Putem, de asemenea, proiecta în exterior, asupra altora, obiectele gândirii noastre.

Gândurile noastre sunt ca o scenă măreaţă. Noi însufleţim această scenă cu personaje pe care le înzestrăm cu emoţii şi obiective. Noi uităm că ele nu sunt altceva decât produsele gândurilor noastre, simple iluzii. Cu toate acestea, vom ajunge să le tratăm ca şi cum ar fi lucruri reale, cu o existenţă autonomă. Şi tocmai de aceea apar problemele noastre, nu din cauza "instinctelor noastre animalice", ci din denaturarea raţiunii prin care devenim incapabili de a distinge produsele gândirii noastre de obiectele sau situaţiile reale din lume - şi, desigur, obiectele reale sunt, de asemenea, create, într-un fel, din percepţiile noastre. Noi nu prea vedem obiectul în toată realitatea lui nudă, ci vedem, în parte, ceea ce ne aşteptăm să vedem.

Ne petrecem părţi ale vieţilor noastre fără vreun contact cu ceea ce ar putea fi numit, probabil, "realul". Nu trăim întotdeauna în prezent. Suntem deconectaţi de la evenimente. În momentul în care ne confruntăm cu ceva, am putea sta, de asemenea, în afara noastră, observându-ne reacţiile. Într-un moment de plăcere e posibil să fim deja în viitor, anticipând ocazia următoare. Fiind într-un loc am putea să ne imaginăm în altul.

Creierul este extrem de creativ. Acesta este capabil să facă apel la vise şi imagini până în punctul în care ajung să creeze o lume pe jumătate fantezistă, în care nimic nu ţine cu adevărat de realitatea imediată. Ficţiunile gândurilor noastre devin realităţi - duşmani, străini, puteri malefice, ameninţări economice care literalmente sunt pe punctul să ne distrugă. Şi acel cuvânt "literalmente" este ales pentru că ceea ce este sub ameninţare este întregul teatru al gândirii noastre, un construct care a devenit atât de real pentru noi. Dacă ar fi ca el să se prăbuşească, atunci vom crede că am  putea şi noi dispărea împreună cu el. În faţa unor astfel de ameninţări noi nu putem decât să luptăm sau să fugim. Şi, în acest fel, nu mai suntem direct legaţi de oameni, de evenimentele şi de situaţiile din jurul nostru, ci ne concentrăm pe Altceva pe care l-am creat în gând. Acest Altceva poate fi o persoană sau un anumit grup de oameni. Poate fi vorba, de asemenea, de o ameninţare percepută la adresa existenţei sau a bunăstării noastre - violenţa din interiorul oraşelor, distrugerea mediului şi răspândirea drogurilor. Nu e vorba de faptul că astfel de ameninţări şi pericole nu ar exista în realitate, ci că acestea au fost amplificate şi îmbrăcate de gândurile noastre până când au devenit monştri ai imaginaţiei, astfel încât să nu mai putem distinge produsele propriei noastre gândiri de ceea ce se află în exterior, în lume.

Funcţiile noastre psihice superioare sunt cele care deturnează instinctele noastre profunde, mai degrabă decât invers. Noi nu suntem atât de mult tânărul profesor nevinovat, incapabil să controleze o clasă indisciplinată de instincte. Mai degrabă e vorba despre profesorul paranoic, care incită clasa la violenţă, prin portretizarea unei vaste ameninţări, a unei temeri, a Altceva care trebuie să fie combătut cu orice preţ. Denaturarea gândirii şi raţiunii este cea care reprezintă o ameninţare la adresa civilizaţiei noastre, nu instinctele adânc îngropate sau asteroizii din spaţiul cosmic. Norul în formă de ciupercă al războiului atomic a fost creaţia raţiunii umane. "Faţa rea a comunismului", care ameninţa în orice moment cu sfârşitul vieţii de pe Pământ a fost coşmarul raţiunii, nu analiza logică a raţiunii. De ambele părţi ale Cortinei de Fier am trăit în frică, din cauza imaginilor create de propriile noastre gânduri. Am fost ca nişte copii mici speriaţi de propriile umbre proiectate pe peretele dormitorului. Aceşti monştri ai raţiunii nu au avut mai multă substanţă decât fantomele. Cu toate acestea, în numele lor, comunităţile umane sunt dispuse să violeze şi să ucidă, să bombardeze şi să elibereze distrugere nucleară la scară mare.

Este logic ca Thanatos-ul lui Freud, acea profundă dorinţă de moarte, să se proiecteze singură în ceruri, sub forma unui asteroid distrugător al Pământului. Dar ceea ce completează această dorinţă este puterea amplificatoare şi deformatoare a gândirii şi a raţiunii umane. Imaginaţia omenească îmbracă această imagine a morţii din ceruri. Ea îi dă substanţă şi o exprimă ştiinţific. În acest fel, un asteroid aducător de moarte devine foarte real, în mintea umană. El se manifestă în fanteziile cinematografice, cum ar fi filmul Armageddon. El impulsionează acele grupuri de amatori şi oameni de ştiinţă să monitorizeze acum cerurile pentru a detecta asteroizii care se apropie de Terra şi impulsionează politicienii să planifice construirea chiar mai multor arme nucleare puternice pentru a fi pregătiţi în faţa acestei ameninţări venite din spaţiu. Imboldul subiacent poate fi primitiv, dar acesta a fost elaborat şi transformat într-un scenariu al gândirii umane. Acesta este locul în care se află adevăratul pericol.

Gândirea şi puterile creatoare ale minţii umane au produs lumea noastră modernă, cu toate triumfurile, tehnologia şi descoperirile sale. Ele au produs, de asemenea, războaie, violenţă şi devastarea mediului înconjurător. Gândirea umană a funcţionat întotdeauna în acest fel, încă din vremuri preistorice. Dar în trecutul îndepărtat grupurile umane erau suficient de mici pentru a stăpâni tensiunile interioare şi, chiar mai important, tehnologia nu era atât de avansată. Acum, când puterea tehnologiei noastre creşte fără limită, avem nevoie de înţelepciune dacă vrem să ne punem casa în ordine.

*Eros, înfăţişat ca un copil frumos, uneori înaripat, cu tolbă şi arc, era fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) şi al Aphroditei şi frate cu Anteros, zeul dragostei reciproce. Thanatos, zeul morţii în mitologia greacă, era fiul zeiţei primordiale Nyx (Noaptea) şi fratele zeului somnului, Hypnos - n.tr.

2. Când scriu despre "fantezia" dezastrului ecologic sau despre un impact cu un asteroid nu vreau să sugerez că un astfel de eveniment nu ar putea avea loc. Folosesc termenul mai mult în sensul psihologic al unui eveniment, real sau imaginar, care devine un punct central pentru acte de imaginaţie încărcate emoţional.

3. Chiar pare că unele execuţii sunt programate să coincidă cu momentele de maximă audienţă.

4. Secta Cazuar din Insulele Pacificului este un exemplu în care rivalitatea şi competiţia sunt transformate în ritualuri prin oferirea anuală de cazuari (păsări asemănătoare cu struţul - n.tr.) între grupuri. Pasările sunt deosebit de valoroase şi apreciate, aşa încât grupurile îşi concentrează toate energiile, pe tot parcursul anului, pentru a le creşte şi oferi apoi sub formă de cadouri. Schimbul de daruri stabileşte, de asemenea, o reţea de obligaţii reciproce, care poate cimenta relaţiile dintre popoarele potenţial rivale.

Festivalul Potlatch din Pacificul de Nord-Vest este un alt exemplu, în care capul unei familii găzduieşte o mare sărbătoare şi oferă daruri extrem de generoase. În parte, acest lucru stabileşte poziţia socială, în parte, se poate ritualiza rivalitatea potenţial periculoasă.

Palio (cursa de cai) din Siena îşi are originea în Evul Mediu ca o competiţie între cartierele oraşului. Deşi a devenit un fel de spectacol turistic, pentru locuitorii Sienei este mai mult un ritual de viaţă cu foarte multă rivalitate care se manifestă în zilele de dinaintea cursei, ca şi în zilele de sărbătoare de după.

Nevoia unei evaluări critice (69)

Traducerea, realizată de Maricica Botescu, este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.