Ca un maestru Zen, Ludwig Wittgenstein a dus filozofia către limitele acesteia, până la punctul desfiinţării. Dar în final putem obiecta faţă de metoda lui, arătând că filozoful nu este mai mult decât un ins cu o putere nemaipomenită de convingere.
Incertitudinea limbajului-4 (35)
Dacă tot ceea ce se poate spune cu certitudine sunt afirmaţiile ştiinţifice, atunci cum am ajuns la Tractatus şi la sentinţele acestuia despre ghicitori şi limitele limbajului? De unde au apărut toate acestea? Wittgenstein este de acord cu aceste obiecţii. Dacă cineva l-a înţeles cu adevărat, acesta va realiza că ceea ce Wittgenstein a afirmat este într-adevăr fără sens. Cuvintele acestuia nu au fost alt lucru decât o scară folosită pentru atingerea unui anumit punct. Cititorul care l-a înţeles realmente trebuie să arunce scara după ce a urcat-o. Pentru că atunci când vede lumea în mod corect, atunci poate renunţa complet la afirmaţiile lui Wittgenstein. După cum se afirmă în Tractatus, la final: "Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă".
Wittgenstein a atins certitudinea în privinţa a ceea ce poate fi spus, dar cu un preţ foarte mare. Toată viaţa s-a luptat pentru a rămâne onest cu sine-însuşi şi faţă de filozofia sa. El şi-a urmat propriul sfat şi şi-a trimis manuscrisul lui Russell, "pensionat" din lumea filozofiei, deşi s-a întâlnit, din când în când, cu filozofi ce au dorit să-i vorbească.
Wittgenstein s-a dedicat acum studiului scrierilor religioase şi despre etică a lui Tolstoi şi a recitit Biblia. După ce a fost eliberat dintr-un lagăr de război şi-a donat întreaga sa avere - considerabilă - pe care o moştenise de la tatăl său şi şi-a luat o slujbă de profesor în câteva sate austriece.
Până în 1925 neînţelegerile pe care le-a avut cu sătenii şi unii profesori l-au convins să demisioneze. S-a gândit să intre într-un ordin mănăstiresc şi pentru o vreme a lucrat ca asistent de grădinar. În 1926 a proiectat şi construit o vilă în Viena pentru una dintre surorile sale şi dacă ar fi continuat pe această cale ar fi putut să facă o carieră de succes ca arhitect.
Apoi, în 1929, la vârsta de 40 de ani, Wittgenstein a decis să se întoarcă la filozofie la Universitatea din Cambridge. Această schimbare e posibil să fi fost generată de participarea la o lectură a lui L.E.J. Brouwer, despre fundamentele matematicii. În mod ironic, pentru că nu terminase studiile doctorale, mare filozof Wittgenstein a fost obligat să se înregistreze ca student. Un an mai târziu, totuşi, a deveni profesor la Colegiul Trinity, Cambridge.
Wittgenstein s-a întors la filozofie pentru că realizase că mai erau lucruri de spus despre limbaj. El nu a căutat, cu toate acestea, să mai publice vreo operă importantă, să realizeze un sumar al gândirii sale ori să creeze un sistem filozofic. Restul anilor i-a petrecut ca filozof vorbind studenţilor. În ceea ce priveşte viaţa academică, acesta i-a acordat puţină importanţă, refuzând, de exemplu, să mănânce la Înalta Masă (o masă specifică universităţilor de prestigiu englezeşti unde aveau dreptul să stea profesorii. n.t.). O poveste spune că Wittgenstein şi-a adus propria masă în sala de mese pentru a putea să mănânce fără a fi obligat să vorbească cu ceilalţi profesori.
Nu ţinea prelegerile în sala de predare, ci în săli cu mobilier puţin, unde studenţii puteau aduce scaune şi perne. Nu preda teme bine-cunoscute şi nu explica principii filozofice. În schimb vorbea fără notiţe, gândind cu voce tare în faţa studenţilor. Wittgenstein făcea cercetare filozofică pe loc, în faţa auditoriului, ajungând în mod constant la noi rezultate. Uneori se critica pentru că era încet ori stupid ori avea lungi momente de tăcere. Alteori era un pasionat interlocutor. Provoca grupul de studenţi să răspundă la o anumită întrebare, care ducea, mai departe, la alte întrebări. Când era nemulţumit ori chiar deprimat de lecturi, îi cerea câte unui student să-l acompanieze la un film, unde stătea în primul rând, pentru a fi absorbit complet de acţiunea acestuia.
Una dintre zonele explorate de Wittgenstein a fost aceea a limitelor teoriei sale timpurii a limbajului, conform căreia cuvântul indică un lucru din lume. Filozoful a relatat multe anecdote legate de această teorie studenţilor şi prietenilor. O istorie se referă la încercarea lui Wittgenstein de a-i explica unui economist italian, P. Sraffa, că o propoziţie trebuie să aibă aceeaşi formă logică ca evenimentele pe care aceasta le descrie. Există mereu o gramatică anume a propoziţiilor. În replică, Sraffa a făcut un gest familiar de dispreţ, întrebând "Care este forma acestui gest?". Wittgenstein a fost uimit, pentru că în timp ce gestul are un înţeles foarte clar, el nu corespunde niciunui lucru din lume.
Apoi, pe timpul întâlnirilor sale cu studenţii, el a început să exploreze bogăţia şi complexitatea limbajului. El a arătat că înţelesul are mai puţin de a face cu descrierea realităţii; mai degrabă înţelesul are de-a face cu înţelegerea diferitelor moduri în care limbajul este folosit şi a modului în care limbajul funcţionează.
În Tractatus Wittgenstein a ridicat o barieră în jurul a ceea ce poate fi spus cu claritate. Acum el a realizat că pusese limite limbajului şi interferase cu libertatea acestuia. Cu toate acestea, parte din argumentaţia sa originală rămăsese validă: în loc să încerce să ajungă la adevăruri universale, filozofia ar trebui să indice non-sensul, să rezolve confuzii şi să fie mereu clară în privinţa limbajului. Filozofia "nu va atinge niciodată esenţa adevărului despre lume".
Wittgenstein nu a fost deloc sigur dacă există adevăruri ascunse care ne-ar putea vorbi despre adevărata natură a minţii, a justiţiei ori a lui Dumnezeu. Aşa cum Niels Bohr s-a întrebat dacă există o realitate atunci când mergem la nivelul subatomic, Wittgenstein s-a întrebat dacă anumite adevăruri filozofice pot fi considerate că există.
Incertitudinea limbajului-6 (37)
Traducerea este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.
