Ce este spaţiu-timpul?

Venim astăzi cu următoarea provocare, afirmând următoarele: noi, oamenii, avem limite congenitale de nedepăşit, care ţin de ceea ce suntem, iar simpla noastră natură reprezintă o barieră definitivă în faţa înţelegerii ultime a lumii în care trăim.

Suntem în plină eră a ştiinţei, când produsele acesteia sunt atât de avansate, încât pentru mulţi ştiinţa a intrat deja în zona mistică, fiind greu ori imposibil de înţeles, iar cercetătorii sunt priviţi ca un soi de supraoameni, care au acces la ferestre către univers interzise nouă. În acest context, venim cu această provocare, afirmând că deşi progresul ştiinţei umane este virtualmente infinit, există limite naturale ale fiinţei umane, limite ce blochează definitiv accesul la anumite aspecte ale lumii, privită ca tot ce există.

Despre ce este vorba? Despre conceptele de spaţiu şi timp. Deşi operăm în mod curent cu ele, acestea ne sunt de neînţeles în profunzime. Iar înţelegerea deplină a acestora este imposibilă, oricât de avansată va fi cunoaşterea umană, limite naturale împiedicându-ne să ajungem vreodată, în actualul stadiu de evoluţie al nostru, ca fiinţe umane. Provocator, nu? Iată despre ce este vorba.

Universul are un început şi un sfârşit în timp?

Dispunem astăzi de o explicaţie larg acceptată de către savanţi privind începutul timpului - şi anume că timpul a apărut odată cu Big Bang-ul, momentul iniţial al universului nostru. Deci timpul nu a existat înainte de Big Bang, acesta fiind creat odată cu naşterea universului. Toate bune şi frumoase. Puteţi crede că aţi înţeles despre ce este vorba, dar chiar aţi înţeles?

Să ne imaginăm acel moment zero. Sunteţi martorul misterios al momentului zero al creării universului. Dar nu sunteţi în timp? Vă puteţi imagina un eveniment, fie el şi momentul iniţial, Big Bangul, în afara timpului? Şi cum vă puteţi imagina ceea ce a fost înainte de Big Bang? Am înţeles, nu exista timp... Adică?

Ştiinţa îşi declină competenţa când vine vorba despre ceea ce a fost înainte de Big Bang. Dar chiar şi modul în care am vorbit în propoziţia precedentă, "ceea ce a fost", arată că nu putem gândi altfel decât folosind timpul ca reper esenţial. Putem vorbi despre lipsa timpului, dar nu putem înţelege ce înseamnă aceasta.

Să mergem acum către sfârşitul universului, care, să presupunem, va sfârşi ajungând din nou în singularitate, acel moment iniţial de densitate infinită, când timpul nu există. Totul s-a terminat, timpul a dispărut şi el în acel punct infinit de mic. Vă puteţi imagina cum timpul dispare brusc? Nu, desigur, pentru că timpul este un fundament al existenţei noastre, se află la baza tuturor percepţiilor noastre şi nu poate lipsi din modul în care gândim. Oricât ne-am lupta să-l eliminăm din lume, nu vom putea reuşi. Nu vom putea gândi nimic în afara timpului.

Universului este limitat ori infinit?

Poate în cazul spaţiului lucrurile sunt şi mai evidente. Să ne imaginăm că ne-am afla la limita universului nostru, care, aşa cum am vorbit mai sus, este astăzi înţeles ca un fel de entitate cu propriile legi în mijlocul unui "ceva", despre care nu putem spune nimic.

Ce am vedea dincolo de limitele universului? Indiferent de ce spune ştiinţa, vă puteţi imagina absenţa absolută? Să spunem că în afara universului se întinde nimicul absolut. Nimicul este totuşi ceva! Aici nu vorbim dacă acest nimic din afara universului conţine ori nu ceva, ci dacă are întindere. Vă puteţi reprezenta lipsa întinderii? Dacă sunteţi om, cu siguranţă nu! Şi spaţiul, ca şi timpul reprezintă un fundament al gândirii şi nu putem gândi lipsa lui. Nu putem gândi ori avea reprezentări pentru ceva ce nu are întindere şi aparţine spaţiului. Spaţiul este modul în care creierul organizează percepţia, iar nu o percepţie în sine; este o cerinţă preliminară absolut necesară realizării unei percepţii.

Nu putem gândi un spaţiu infinit, pentru că nu putem concepe nimic care nu este dat în anumite limite. Suntem astfel alcătuiţi, încât nu putem concepte infinitul, deşi putem opera cu el, ca simbol matematic. Un spaţiu infinit poate fi discutat, dar nu poate fi reprezentat, pentru că nu poate fi conceput ceva care nu are un sfârşit; iar dacă are totuşi un sfârşit, nu poate fi gândită absenţa absolută care să "învăluie" aceste limite.

Spaţiul şi timpul, ca bază a percepţiei

Spaţiul şi timpul reprezintă modalitatea omenească de organizare a percepţiei, forme pure ale tuturor intuiţiilor, pentru a folosi limbajul lui Kant. Nu putem gândi lumea în afara acestor coordonate definitorii. Este posibil ca alte fiinţe să perceapă universul bazându-se pe alt set de date preliminare, pe alte fundamente ale percepţiei, nu neapărat pe spaţiu şi timp. Este imposibil de imaginat care ar fi acelea, dar putem gândi că ele pot exista. Percepţia omenească este o simplă interpretare a lumii, nu o reflectare fidelă a acesteia. Nu avem şti cum este lumea-în-sine (un alt concept important al filozofiei kantiene), ci doar cum se dezvăluie simţurilor noastre. De exemplu, chiar dacă ştim că undele electromagnetice există, putându-le identifica prin aparatură specializată, iar pe unele, cele din spectrul vizibil, le putem experimenta în mod conştient, prin intermediul simţului văzului, nu ştim cum arată în-sine o undă electromagnetică. La fel, orice obiect pe care-l percepem reprezintă un produs al percepţie umane, nu realitatea ultimă a acestuia. Un scaun este pentru noi reprezentarea formei pe care o are, care ne este cunoscută în urma reflexiei undelor electromagnetice către retina noastră. Dar nu ştim cum este scaunul în-sine, căci toată cunoaşterea noastră, încă o dată, este doar urmare a semnalelor pe care le primim de la simţurile nostre, integrate în angrenajul congenital spaţiu-timp, ca bază a oricărei percepţii posibile. Şi nu este vorba doar despre obiectele macroscopice. Componentele fundamentale ale atomului (quarcurile şi electronii), deşi pot fi identificate de către cercetători, nu pot fi cunoscute în-sine, chiar dacă acestea sunt, ca să spunem aşa, ultimele cărămizi ale naturii (cel puţin aşa credem acum). Ele pot fi vizualizate prin intermediul aparaturii, create de om, pentru a răspunde posibilităţilor simţurilor noastre; nu avem acces la realitatea ultimă a acestora. Noi nu ştim cum arată lumea în afara percepţiei umane şi nici nu avem cu şti.

Pornind de la afirmaţii de mai sus, cred că în mod firesc se naşte următoarea întrebare: nu cumva strădania omului de a înţelege deplin natura este imposibilă din pricina propriilor sale limitări naturale? Aşa cum cea mai inteligentă maimuţă are multe abilităţi pe care le-am putea socoti deosebite, iar maimuţa poate că are propriile reprezentări despre lumea în care trăieşte şi despre sine, dar are limitări definitive şi nu va înţelege niciodată, spre exemplu, mecanica cuantică, aşa şi noi, oamenii, ne putem exprima capacitatea de cunoaştere într-o arie strict limitată, parte din esenţa lucrurilor fiindu-ne strict interzisă prin simplul fapt că suntem oameni şi dispunem de aparatul de cunoaştere pe care-l reprezintă mintea umană, minunată, dar cu limitări intrinseci de nedepăşit.

Putem specula că probabil raţiunea umană a evoluat spre a înţelege microuniversul în care trăim, concepte ca infinitul, lipsa timpului ori absenţa absolută nefiind necesare pentru vieţuire. Suntem deci înzestraţi cu cel mai minunat aparat cognitiv pentru o lume obligatoriu temporală şi obligatoriu spaţială. Nimic atemporal şi care nu ocupă spaţiu nu poate fi procesat de mintea umană şi nu poate fi înţeles. Şi iată că  aceste limite, astăzi, când încercăm să judecăm despre limitele temporale şi spaţiale ale universului nostru, blochează accesul la concepte care par imperios necesare înţelegerii misterelor lumii.

Textul este inspirat de capitolul denumit Antinomia raţiunii pure din Critica raţiunii pure de Immanuel Kant (1724-1804).

Scris de: Iosif A.
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.