Care sunt procesele ce au loc în creier atunci când o glumă ne face să râdem? Deocamdată nu există încă o teorie care să explice acest fenomen; recent însă două cercetătoare au abordat problema propunând o soluţie foarte originală. Pe cât de bizar ar putea să fie, pentru a explica umorul se poate folosi mecanica cuantică, teoria care descrie lumea particulelor elementare.


Cui nu i s-a întâmplat să fie oprit de vreun prieten sau vreo prietenă pentru a i se spune  un banc sau o glumă bună? De multe ori aceste glume ne fac să râdem; alteori însă nici măcar nu zâmbim, decât, poate, pentru a face plăcere celui sau celei care ne-a povestit cu atâta entuziasm. De ce se întâmplă una ca asta? Care sunt procesele ce au loc în creierul nostru atunci când râdem cu poftă la auzul unui banc cu Bulă de exemplu? Aceste procese nu sunt pe deplin cunoscute, în ciuda eforturilor efectuate de neurologi, sociologi, psihologi sau lingvişti.

În acest context propunerea originală avansată de către două cercetătoare de a aplica mecanisme împrumutate din mecanica cuantică pentru a explica umorul este extrem de interesantă. Liane Gabora, psiholog de la University of British Columbia, şi Kirsty Kitto, matematician la Queensland University of Technology, au avut această idee îndrăzneaţă pe care au publicat-o recent într-un articol în revista Frontier în Physics.

Cele două cercetătoare au măsurat gradul de umor a 35 de glume în diverse versiuni (acestea se pot consulta aici). Ceea ce au făcut a fost să prezinte aceste glume la 85 de persoane şi să evalueze pentru fiecare versiune în parte cât de amuzante erau în cazul fiecărui participant la test. Cum era de aşteptat anumite versiuni nu făceau să râdă pe nimeni, iar altele erau considerate deosebit de amuzante

În mare parte glumele care stârneau cele mai multe zâmbete erau cele care conţineau cuvinte cu dublu înţeles. Dacă din contextul iniţial se putea deduce un anumit înţeles, în final glumă era considerată ca fiind reuşită dacă înţelesul era complet diferit faţă de cel la care participanţii se gândeau la început.

Tocmai acest fapt, existenţa mai multor posibile înţelesuri ale cuvintelor, le-a făcut pe cercetătoare să se gândească la mecanica cuantică. Această teorie descrie comportamentul particulelor elementare, precum electronii, dar şi al atomilor sau al moleculelor, fiind, alături de teoria relativităţii, la baza fizicii moderne. În lumea cuantică au loc o serie de procese cu care în lumea macroscopică nu suntem obişnuiţi. Astfel, electronul se poate situa în acelaşi timp în mai multe locuri. Acest fapt se numeşte „principiul de suprapunere a stărilor cuantice” şi este descris şi de faimosul paradox numit „pisica lui Schrödinger”.  Până când o particulă nu este măsurată aceasta se află într-o suprapunere a tuturor stărilor permise. Doar în momentul măsurătorii starea particulei „colapsează” într-una dintre posibilele stări şi noi vedem, de exemplu, electronul într-o poziţie bine definită.

Cele două cercetătoare au imaginat un model pentru a explica umorul care are la bază suprapunerea de înţelesuri ale cuvintelor care pot avea mai multe semnificaţii. O glumă ne face să râde atunci când „colapsul” înţelesului este diferit faţă de cel pe care ni-l imaginam la început. Acest model explică şi de ce glumele nu funcţionează cu oricine, întrucât pentru a stârni râsul persoana care le ascultă trebuie să aibă, pe de o parte, cunoştinţe legate de semnificaţia cuvintelor, pe de alta să fie într-o stare mentală care să îi permită accesul la aceste semnificaţii.

Modelarea umorului cu ajutorul mecanicii cuantice este desigur originală. În timp ce cercetătorii din domeniul fizicii încearcă să înţeleagă mai bine cum se petrece colapsul funcţiei de undă, matematica ce stă la baza acestui proces poate fi aplicată cu succes în alte domenii, precum cel tocmai descris.