Scientia

„Te iubesc mai mult decât orice. Numai tu eşti dragostea şi dorinţa mea”. Lumea bărbaţilor şi femeilor din Evul Mediu a fost modelată de pasiuni puternice. În lumea medievală, femeile sunt adorate, dar de asemenea îndeamnă la aversiune şi dezgust.

„Femeia nu este altceva decât momeala lui Satan. Otravă pentru sufletele bărbaţilor.” Este o lume în care preoţii îşi acuză enoriaşii de desfrânare, în care episcopii se îmbogăţesc din prostituţie şi, nu în ultimul rând, o lume în care virginele se căsătoresc cu Hristos. „Stând în faţa crucii am fost cuprinsă de o aşa dorinţă, încât mi-am dat jos hainele de pe mine şi m-am oferit Lui cu totul.” Este o lume în care Dumnezeu ameninţă să distrugă omenirea pentru păcatele trupeşti. Cu toate acestea activităţile sexuale în Evul Mediu erau aproape la fel de răspândite şi de variate precum în zilele noastre.

Cât de variate erau cu adevărat aflăm din întrebările pe care preoţii medievali erau instruiţi să le pună enoriaşilor lor:

„Ai păcătuit cu o călugăriţă?”

„Ai păcătuit cu mama ta naturală, cu mama ta vitregă, cu cumnata ta sau cu logodnica fiului tău?”

„Ţi-ai confecţionat un dispozitiv sau un instrument în forma organului bărbătesc pe care să îl legi de mijlocul tău şi cu care să te desfrânezi cu o altă femeie?”

Uneori preoţii le puneau femeilor din parohia lor întrebări chiar mai indecente:

"Ai făcut ceea ce fac unele femei atunci când acestea se află în faţa unui animal şi îl încurajează prin toate mijloace posibile ca să copuleze cu ele?”

Asemenea întrebări sugerează că lumea medievală nu era nici pe departe atât de puritană precum arăta la suprafaţă. Experienţa naşterii, a vieţii şi a morţii era foarte diferită faţă de zilele noastre. Întrucât oamenii de azi se pot aştepta să depăşească destul de uşor 70 de ani, speranţa medie de viaţă în evul mediu era mai puţin de jumătate din acest număr. Atunci, majoritatea oamenilor şi-au văzut un frate sau o soră murind. Majoritatea părinţilor şi-au pierdut unul sau mai mulţi copii. Într-un sătuc medieval cu 100 de case, putea să aibă loc o înmormântare la fiecare opt zile. Malnutriţia, infecţiile, bolile făceau ca viaţa să fie cu adevărat precară. Este uşor de imaginat viaţa medievală ca fiind urâtă şi scurtă, doar o continuă luptă pentru supravieţuire, lipsită de plăcere, pasiune sau distracţie. Dar chiar aşa să fi fost?

Documentele medievale sugerează o lume a intimităţii şi a senzualităţii, cu un interes deosebit pentru dragoste, sex şi reproducere. Câteva detalii aflăm dintr-un popular manual medical din secolul al XIII-lea, intitulat Secretele femeilor:

„Dacă cineva va dori să ajute o femeie să rămână însărcinată, să ia pântecele şi intestinele unui iepure, să le usuce şi să le mărunţească. Acestea trebuie să fie băute împreună cu un pahar de vin. Apoi, în timpul actului cu soţul ei, trebuie să îşi lege părul unei capre - înmuiat în prealabil în laptele unei măgăriţe - în jurul taliei. Şi va concepe fără probleme.”

Îndrăgostiţii care vroiau sex, dar nu şi un copil, puteau apela la experţi în metodele contraceptive. Cea mai uşoară metodă pentru a evita concepţia era reducerea dorinţei sexuale. Ghidul Secretele femeilor vine cu câteva sfaturi: „Dacă o femeie va mânca salvie care a fost fiartă timp de trei zile, ea nu va putea rămâne însărcinată timp de un an întreg.” Sau şi mai drastic: „Dacă o femeie va înghiţi o albină, nu va mai concepe niciodată!”.

Condiţia femeii

Evident, înţelegerea medievală a sexului era destul de precară. Anatomia nu era foarte avansată şi disecţiile erau rareori practicate. Dar aceste lucruri nu le-a împiedicat pe cele mai „strălucite” minţi ale epocii să încerce să descopere secretele sexualităţii. Concluzia la care au ajuns aceştia, în mare parte bărbaţi şi mulţi dintre ei clerici, a fost că femeile erau problema.

Conform teoriei clasice a celor patru umori, se credea că bărbaţii erau calzi şi uscaţi (ceea ce era un lucru bun), pe când femeile erau reci şi umede (ceea ce era rău). Se credea, de asemenea, că acest lucru le dădea o dorinţă sexuală mult mai mare. Celălalt vinovat era sângele menstrual. „Acest sânge este atât de detestabil, încât prin contactul cu el fructele putrezesc, vinul se transformă în oţet şi câinii turbează.” Dar gândirea medievală mergea chiar mai departe. Se spunea că ochiul primeşte lichid menstrual, prin urmare o femeie aflată în timpul perioadei delicate a lunii putea să provoace boli grave celor care o priveau. Pe scurt, femeia era considerată otrăvitoare.

Gândirea medievală era la fel de logică ca şi a noastră, numai că pornea de la ipoteze diferite. Şi aceste ipoteze se bazau de multe ori pe doctrine religioase sau pe autoritatea antică. Şi ideea de bază care reglementa sexualitatea femină a fost povestea biblică a Grădinii Edenului. În istorisirea păcatului originar, Diavolul alege să o păcălească pe Eva mai degrabă decât pe Adam, deci, după cum interpretau „înţelepţii” acesta a atacat natura umană în punctul ei mai slab. Eva a fost "momeala lui Satana, otravă pentru sufletele oamenilor" scria în secolul al XI-lea cardinalul italian Peter Damian. A fost un act de trădare pe care puţini clerici îl puteau ierta. „Ticăloşia femeilor”, scria un stareţ din secolul al XIII-lea, „este mai mare decât toate relele din lume.” Unul dintre părinţii bisericii timpurii le amintea femeilor: „Nu realizaţi că Eva sunteţi voi? Aţi profanat pomul sacru, nu aţi ascultat de legea lui Dumnezeu, şi l-aţi convins şi pe bărbat, împotriva căruia Diavolul nu putea triumfa prin forţă. Sunteţi vinovate, deci trebuie să purtaţi greutăţile acestei lumi. Voi sunteţi poarta Diavolului!”

Cu femeile atât de puţin stimate şi respectate, nu e de mirare că metodele de curtare medievale erau destul de puţin romantice. Căsătoria nu avea aproape nimic de a face cu dragostea. Aceasta va veni, dar ceva mai târziu. Pe atunci era doar o alianţă între familii şi un acord care implică transferul de proprietate. Şi soţia putea fi văzută ca un bun care putea fi vândut. Şi, ca orice bun, avea nevoie de o inspecţie atentă înainte de a se încheia afacerea. În 1319, Edward al II-lea a trimis un episcop să o inspecteze pe Philippa de Hainault ca o potenţială soţie pentru fiul său. Iată ce notează acesta: „Doamna nu are părul lipsit de graţie, între albastru închis şi maro. Ochii ei sunt de un căprui închis şi profunzi. Nasul ei este neted şi gura destul de largă. Buzele oarecum pline, în special cea inferioară. Gâtul, umerii, picioarele, precum şi restul corpului ei sunt destul de bine proporţionate.” Raportul a fost bun şi acordul a fost încheiat.

În toate mariajele, bunurile femeii treceau în posesia soţului. Oarecum, acolo intra şi femeia însăşi. Legea le permitea de multe ori soţilor să îşi trateze soţiile după cum îi tăia capul. „Este permis ca un soţ să îşi bată soţia când aceasta îi greşeşte, cu condiţia să nu o ucidă sau să o mutileze.”

Condamnată din cauza păcatului originar, temută pentru sexualitatea ei, căsătorită forţat în schimbul bunurilor sau mărfurilor, de multe ori supusă violenţei domestice, o femeie medievală nu avea o viaţă foarte fericită. Dar acest lucru avea să se schimbe în scurt timp.

Trubadurii, rătăcitori poeţi şi muzicieni au ajuns să vorbească despre femei şi dragoste într-un mod cu totul nou. Aceştia, prin poeziile lor recitate cu foc, au urcat femeia pe un piedestal bine-meritat. Era venerată ca un lucru îndepărtat şi foarte greu de obţinut. El era iubitul ei chinuit. Ideea de a te îndrăgosti nebuneşte de cineva tocmai se născuse. Desigur oamenii vorbeau despre dragoste şi înainte, dar aceasta era mai mult una spirituală. O nouă generaţie de scriitori şi poeţi începea să exploreze iubirea curtenească. Apare tema iubirii imposibile, precum este cea dintre Lancelot, unul dintre cavalerii Mesei Rotunde şi Guinevere, soţia respectată a regelui Arthur. Legenda spune că neputându-se opune fiorului dragostei, aceştia au devenind amanţi, urmând calea iubirii adevărate.

Impactul acestui tip de literatură a fost dramatic: iubirea curtenească, iubirea neîmpărtăşită şi iubirea adulteră îşi făceau loc în vieţile oamenilor. Vechile certitudini erau acum puse la îndoială: nu cumva iubirea trebuia să fie liber împărtăşită de ambii parteneri?

Dar această parte atât de intimă şi specială a vieţii avea să fie violată de biserica medievală dornică să intre până în dormitoarele oamenilor...

Ideile pe care le răspândiseră trubadurii au transformat complet cultura noastră. Codurile iubirii create în timpurile medievale încă durează şi în zilele noastre. Dar, în timp ce aceste idei i-au sedus pe aristrocraţi şi pe intelectuali, viaţa „prostimii” era ghidată în continuare de un crez mult mai auster.

Pentru Biserica medievală, nimic nu putea fi mai ofensator decât ideea plăcerii sexuale. Aşa că a devenit din ce în ce mai intruzivă în viaţa sexuală a credincioşilor. Preoţii celibatari lucrau neobosiţi ca să îşi pună în gardă turma împotriva pericolelor plăcerilor carnale. „Acest act păcătos, acest act dezgustător, aceea cuplare neruşinată şi împuţită.” Un scriitor religios din secolul al XII-lea avea câteva sfaturi utile pentru a ţine în frâu dorinţele necontrolate ale bărbaţilor pentru femei: „Încercaţi să vă imaginaţi cum arată femeia pe dinăuntru! Dacă luaţi în considerare ceea ce se află sub piele, ce altceva este mai greu de privit, mai dezgustător la atingere şi cu un miros mai groaznic?” Şi dacă asta nu era de ajuns, autorul mergea mai departe şi îi sfătuia pe bărbaţi să se gândească la... cadavrul ei. Nu o să mai redau acel citat...

Castitatea la femei: miresele lui Hristos

În gândirea medievală, oamenii ocupau o poziţie între animale şi îngeri. În sex, vedeau triumful animalicului. Împotriva acestuia, Biserica promova propria ei alternativă. „Virginitatea este cea mai mare virtute, de o frumuseţe glorioasă, sursa vieţii (?), o melodie fără egal, oglinda purităţii ...” . Virginitatea era o comoară dedicată lui Hristos, mirele ceresc. Exista ceva incontestabil senzual în devoţiunea pasionantă a femeilor către acesta.

Jacques de Vitry descrie în 1220 câteva călugăriţe atât de slăbite de extazul iubirii lui Hristos încât au fost obligate la repaus total din activitate: "S-au topit cu totul în minunata dragoste pentru Dumnezeu, până când au cedat sub povara mistuitoare a dorinţei şi pentru câţiva ani acestea nu şi-au mai părăsit patul.” În acele timpuri distincţia dintre iubire senzuală şi iubire spirituală se dizolvase complet. „Oh nobil vultur, oh flacără arzătoare, îmbrăţişează-mă. Cât timp voi mai rămâne oare stearpă. O oră este prea grea pentru mine şi o zi este ca o mie de ani”. Angela de Foligno a luat ideea de a fi mireasa lui Hristos literalmente: „Stând în faţa crucii am fost cuprinsă de o aşa dorinţă, încât mi-am dat jos hainele de pe mine şi m-am oferit Lui cu totul. I-am promis deşi temătoare, să-mi menţin castitatea pentru totdeauna şi să nu-l ofensez cu nici unul dintre picioarele mele.”

Castitatea la bărbaţi: oamenii bisericii

Pentru Biserică, puritatea sexuală era un ideal, dar un ideal cu care era extrem de dificil de trăit, chiar şi pentru membrii ei. Citim dintr-o carte datată în jurul anul 1200, care ar putea fi calificată în zilele noastre ca pornografică, scrisă și copiată mai departe de călugării unei mănăstiri engleze.

Iată una dintre povestiri: „un om împreună cu soţia sa mergeau într-un pelerinaj în Ţara Sfântă. Pe drum au înnoptat într-o peşteră. Nouă sarazini au poposit şi ei acolo, au aprins un foc şi s-au dezbrăcat de hainele lor. Văzându-i femeia, a devenit atât de excitată încât a insistat ca soţul ei să facă dragoste cu ea. După ce acesta s-a conformat de trei ori, în cele din urmă a adormit. Atunci femeia s-a oferit sarazinilor. Tuturor celor nouă!”

Preoţii trebuiau să fie celibatari, cel puţin în evul mediu târziu, când Biserica a decis că aceştia nu se mai puteau căsători. Uşor de spus, greu de făcut! Unii şi-au luat amante sau au avut aventuri cu soţiile altor oameni, astfel că în scurt timp au ajuns ţinta poemelor satirice. Vorba ceea: fă ce zice, nu ce face popa.

Clerul medieval avea şi alte căi pentru a-şi satisface nevoile naturale. Acesta apela la o instituţie chiar mai veche decât a lor. Înregistrările de la bordelurile din Dijon, Franţa arată ce cel puţin 20% din clientelă era formată din oameni ai bisericii: călugări sau preoţi, tineri sau vârstnici, cu mic, cu mare vizitau regulat prostituatele din zonă. Un bordel medieval putea aduce un venit bun, precum şi servicii gratuite pentru demnitarii bisericii. Episcopul de Winchester, spre exemplu, primea o rentă periodică de la bordelurile din zonă.

Căsătoria, sexul și biserica

Căsătoriile medievale timpurii aveau câteodată prea puţin de-a face cu Biserica, desfăşurându-se într-un cadru mai puţin oficial. Uniunea dintre doi tineri ai unor familii simple de ţărani, notată pentru posteritate de către un martor, arată astfel: John Beke stând aşezat pe o bancă, a chemat-o pe Marjory la el şi, cu glasul tremurând, i-a spus: „Marjory, vrei să fii soţia mea?”. Şi ea a replicat: “Vreau, dacă asta îţi este dorinţa!” Luându-i mâna dreaptă într-a lui, John spuse: “Marjory, aici şi acum, te iau pe tine de soţie, la bine şi la rău, până când moartea ne va despărţi.” Această abordare romantică şi în acelaşi timp destul de comună a îngrozit însă autorităţile bisericii.

Acestea au decis că mariajele trebuie să fie sărbătorite “cu reverenţă şi cu onoare , nu cu râsete şi glume, în taverne, la sărbători publice sau cu ocazia altor petreceri. Nimeni nu ar trebui să pună pe mâna prietenei sale un inel din papură sau din alte material, ieftin sau preţios, doar pentru distracţie şi pentru a putea păcătui cu ea mai uşor.”

Căsătoria, argumenta Biserica, nu mai este doar un acord, ci şi un eveniment religios. Cu timpul, ea a devenit un sacrament, la fel ca şi botezul sau confesiunea. În ceea ce priveşte sexul, căsătoria nu scuza amorul nerestricţionat. O vorbă a Sfântului Augustin a devenit proverbială: “Un bărbat care face dragoste pasională cu soţia lui se face vinovat de adulter.” Singura cauză legitimă pentru a întreţine relaţii sexuale în cadrul mariajului era pentru reproducere, care reprezenta o datorie serioasă.

Imposibilitatea consumării actului sexual reprezenta un motiv serios pentru anularea căsătoriei, lucru pe care doar Biserica avea autoritatea de a-l aproba. În instanţele religioase, Biserica spunea ce este şi ce nu este permis în pat. John, un bărbat din York (să sperăm că nu cel care tocmai s-a căsătorit cu Marjory), a fost acuzat de soţia acestuia de impotenţă. Au fost depuse toate eforturile pentru a-l „aduce pe linia de plutire” şi procedura a rămas înregistrată în dosarele instanţei: „Martora şi-a expus sânii goi şi cu mâinile încălzite la vâlvătaia flăcărilor, a mângâiat penisul şi testiculele lui John, îmbrăţişându-l şi sărutându-l frecvent. În tot acest timp, acesta abia ajungea la trei cm lungime, fără a mai creşte ulterior în dimensiune.” Deznodământul nu a fost prea fericit pentru bietul John...

Biserica de asemenea reglementa când, unde şi cu cine putea avea loc actul sexual. Aceia care încălcau aceste reguli, fie şi numai cu gândul, trebuiau să fie pedepsiţi. În Roma anului 1215, Papa Inocenţiu al III-lea a intervenit dramatic în chestiunile intime ale oamenilor. Fiecare creştin trebuia să îşi spună păcatele cel puţin o dată pe an. A fost o mişcare concepută pentru a ajuta clerul să dezrădăcineze depravarea. Pentru a-i ajuta pe preoţi în alegerea întrebărilor potrivite, ghidurile de confesiune erau destul de răspândite. De departe cel mai mare capitol era dedicat păcatului desfrâului. Conform acestor manuale, sexul trebuia să aibă loc doar în cadrul căsătoriei. Orice altă formă de activitate sexuală era considerată păcat. Dar chiar şi după cununia religioasă, lucrurile nu deveneau prea roz, deoarece biserica avea o listă pe care soţul trebuia să şi-o însuşească mai întâi.

Este soţia ta la menstruaţie?

Este soţia ta însărcinată?

Alăptează soţia ta un copil?

Este Postul Paştelui?

Este Postul Crăciunului?

Este duminică?

Este săptămâna Rusaliilor?

Este săptămâna Paştilor?

Este miercuri?

Este vineri?

Este orice altă zi de post?

Este sâmbătă?

Este zi de sărbătoare?

Este încă zi afară?

Eşti dezbrăcat?

Eşti în biserică?

Dacă ai răspuns cu nu la toate aceste întrebări, atunci sexul era permis. Dar doar o dată şi doar în poziţia numită în zilele noastre a misionarului. Punând totul în balanţă reiese că biserica permitea cuplurilor căsătorite să întreţină relaţii sexuale, în medie, doar o dată pe săptămână.

Pedepse pentru ispăşirea păcatelor

Penitenţa implica un sistem complex de post cu abstinenţă. Ai comis adulter o dată, ai doi ani de penitenţă, de două ori, cinci ani, iar pentru sex cu un animal, şapte ani. Existau întrebări speciale pentru femei: au consumat cumva sămânţa soţului lor? Şapte ani. Sau au pus sânge menstrual în mâncarea acestuia pentru a-i stârni dorinţa? Cinci ani.

Apoi Biserica avea un cu totul alt tip de pedepse, în cadrul instanţelor publice. Crearea acestor instanţe reprezenta o extensie extraordinară a controlului Bisericii asupra comportamentului oamenilor. Acolo păcatele credincioşilor puteau fi condamnate public. Şi din nou, sexul era cel care le preocupa cel mai mult pe autorităţi. Pedepsele aplicate aici puteau cuprinde excomunicarea, amenzi şi un tip de penitenţă extrem de publică.

„Luni, 16 noiembrie 1338. Instanţa de judecată a discutat următoarele cazuri:

John (din nou???) Warren, acuzat de desfrâu cu Ellen Lanser. Amândoi au mărturisit păcatul şi au jurat să nu mai calce strâmb. Au primit o amendă de 40 de galbeni şi au fost biciuiţi de trei ori în jurul bisericii.

Preotul Thomas Thornton este bănuit că a avut o relaţie cu Alice, fiica lui Robert Master. Se ordonă ca aceasta să fie biciuită de 12 ori în piaţa centrală şi încă de 12 ori în jurul bisericii, dezbrăcată, doar cu o cămaşă pe ea. Despre pedeapsa preotului nu se spune nimic.

Beatrice, fiica lui William Duty, a rămas însărcinată. Nu se ştie cu cine. A mărturisit singură păcatul şi a jurat că nu se va mai repeta... S-a ordonat să fie biciuită de şase ori, în jurul bisericii desigur, duminicile şi în zilele de post, în faţa întregii procesiuni.”

Sodomia

Aşadar am văzut că Biserica medievală pedepsea aspru majoritatea activităţilor sexuale. Dar exista o practică specială pentru care rezervase cele mai sălbatice pedepse: păcatul sodomiei. Homosexualitatea masculină era ceva despre care clericii aveau cunoştinţă. Erau perioade în care mii de bărbaţi erau siliţi de împrejurări să trăiască izolaţi în comunităţi în care abia punea piciorul vreo femeie. Acestea sunt cuvintele unui abate scrise către cu tânăr călugăr: „Ochii mei tânjesc să te vadă, iubitul meu. Braţele mele se întind să te îmbrăţişeze. Buzelor mele le lipsesc săruturile tale... ” şamd. Aţi prins ideea, bănuiesc. Cu toate acestea, un astfel de limbaj nu era ceva neobişnuit printre bărbaţi la momentul respectiv.

Sancţiunile în societatea medievală sunt menite, într-un fel, a reflecta pedeapsa impusă de divinitate Sodomei şi Gomorei. Temându-se de pedeapsa divină, societatea medievală pedepsea drastic orice comportament considerat „nenatural”: castrarea era aplicată în Portugalia şi Castilia, spânzurarea de membrul viril în Siena sau arderea de viu în Bologna.

Ciuma Neagră care a exterminat aproape jumătate din populaţia Europei, a făcut ca relaţiile să se destrame. Durerile îngrozitoare, transpiraţia şi frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuşi mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât şi eventual în zona inghinală apăreau nişte umflături pline cu puroi, numite "buboane"; la început erau de culoare roz, apoi purpurii,iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice. Pentru unii reprezentanţi ai Bisericii, boala nu era altceva decât pedeapsa Domnului pentru păcatele, sexuale desigur, ale contemporanilor...

Viaţa în timpurile medievale a fost într-adevăr cu mult mai precară decât în zilele noastre. Am făcut cunoştinţă cu o lume complexă, plină de pasiune şi romantism, misoginism şi cruzime, moarte prematură şi iubire veşnică, pioşenie şi poezie. Virgine căsătorite cu Hristos şi preoţi „căsătoriţi” cu plăcerile trupului. O viaţă care a fost urâtă pentru unii şi foarte scurtă pentru alţii. Dar în nici un caz nu a fost o viaţă lipsită de dragoste şi sex.

Articolul reprezintă adaptarea documentarului BBC: Inside Medieval Mind: Sex
Bibliografie suplimentară:
Dragostea în evul mediu, Jean Verdon (ed Humanitas)
Istoria celibatului, Elizabeth Abbott (ed Orizonturi)

Îl puteţi contacta pe autorul articolului, intrând pe blogul acestuia: Gândeşte raţional.