Scientia

Un copil care vizitează în prezent un muzeu de istorie naturală ştie ce este o fosilă - o rămăşiţă a unui organism din trecut conservată în diferite feluri în rocile sedimentare ale Pământului. Însă recunoaşterea corectă a fosilelor nu s-a manifestat dintotdeauna, nici măcar în rândul oamenilor de ştiinţă.

De-a lungul Evului Mediu şi până târziu după Renaştere, nimeni, om de rând sau erudit, nu a ştiut ce reprezintă oasele şi rocile scobite sub forma unor schelete, descoperite frecvent în Europa şi Asia. În plus, ideea dispariţiei unei specii - un fapt indiscutabil în prezent - era aberantă şi condamnată drept erezie, deoarece contrazicea axioma religioasă potrivit căreia toate fiinţele create de Dumnezeu vor supravieţui până în Ziua Judecăţii de Apoi. Până recent, atât oamenii de ştiinţă, cât şi clericii îşi imaginau un singur sfârşit suprem, fără extincţii intermitente.

Secolele timpurii

Însă această viziune dogmatică nu a dominat întotdeauna. Lucreţiu, poetul şi filosoful roman din secolul 1, î. Hr., a rezumat în De Rerum Natura (Despre natura lucrurilor) cea mai mare parte a cunoştinţelor despre fosile din vremea sa : "Nimic nu rămâne mereu cum a fost. Totul se mişcă. Totul este transformat de natură şi forţat să adopte noi direcţii. Un lucru, uscat de timp, îmbătrâneşte şi se descompune. Un altul răsare din dezonoare şi devine puternic. Multe specii trebuie să se fi stins definitv fără să reuşească să se reproducă." O apreciere extrem de corectă şi de modernă. Deşi Lucreţiu nu a văzut niciodată un schelet de dinozaur, probabil că dacă ar fi aflat de existenţa trecută a unei astfel de fiinţe nu ar fi fost atât de şocat, aşa cum au fost erudiţii de mai târziu.

Se spune că Xenofan, filozof din şcoala ionică timpurie, a observat sus în munţi fiinţe marine fosilizate şi a interpretat fenomenul - foarte corect de altfel - afirmând că acei munţi se aflaseră odată sub apă. Mai târziu, Herodot a ajuns la aceeaşi concluzie privitor la cochiliile fosilizate de scoici din munţi, dar a interpretat greşit existenţa altor tipuri de fosile. De exemplu, el a considerat că oasele mari pe care le găsise aparţinuseră unor animale mitice sau unor oameni gigantici.

Savantul arab Avicenna a derutat lumea timp de secole, opunându-se ideii că un metal poate fi transformat în altul. Greşeala a constat în faptul că şi-a extins argumentele asupra oaselor care, potrivit convingerilor lui, nu se puteau transforma în piatră. Ori majoritatea fosilelor sunt pietrificate: ţesutul viu, original, este înlocuit de rocă.

Evul mediu

Până în secolul al IV-lea d.Hr, biserica condamnase opiniile lui Lucreţiu referitoare la fosile (în acelaşi timp acceptându-i conceptele cele mai improbabile). Cuvântul Bibliei devenise litera adevărului, iar aceasta nu conţinea nici o aluzie la apariţia unor noi animale sau la dispariţia celor existente. Chiar şi în secolul al XVI-lea misterul fosilelor se păstra încă, deşi între timp fuseseră găsite mii de alte fosile, multe dintre ele fiind schelete integrale. "Susţin că animalele au luat viaţă deodată, la cuvântul Domnului", scria Martin Luther, "la fel ca toţi peştii din mare. Deşi o pasăre inpiduală moare, specia sa nu poate muri."

Tot în secolul al XVI-lea Georgius Agricola a inventat cuvântul fosilă care pe atunci se referea la orice obiect dezgropat. El credea că fosilele nu erau decât nişte pietre modelate de natură, ca şi cristalele.

Un secol mai târziu, în 1650, arhiepiscopul James Usher a adunat vârstele tuturor bărbaţilor şi ale femeilor menţionate în Biblie şi a ajuns la declaraţia sa de o precizie celebră: Dumnezeu a creat lumea Duminică, pe 21 octombrie, la ora 9 dimineaţa, în anul 4004 î.Hr. Această dată nu lăsa prea mult timp pentru apariţia şi extincţia unor noi creaturi, ca să nu mai vorbim despre civilizaţiile Egiptului, Sumerului şi Babilonului. Pentru a da o explicaţie oaselor dezgropate de mineri, erudiţii şi clericii au apelat la un amestec de argumente contradictorii.

Explicaţii

O teorie spunea că oasele, deşi aveau formă de femururi, degete şi clavicule, erau de fapt pietre (opinia lui Georgius Agricola, inventatorului termenului de fosilă) şi asemănările erau doar o coincidenţă.

O altă teorie susţinea că oasele misterioase erau într-adevăr oase, însă "modele ale creaturilor abandonate de Dumnezeu", fiinţe pe care le crease ca pe nişte încercări, iar apoi le aruncase, umplând Pământul cu rămăşiţe.

Alţii credeau că oasele sunt "proiecte ale unor creaturi viitoare" de pe planşa Domnului.

Cel mai popular argument pentru o vreme a fost acela că fosilele sunt nişte creaturi care au dispărut, însă doar pentru că nu s-au grăbit să ajungă la Arca lui Noe. Drept pedeapsă, Dumnezeu i-a înecat pe toţi întârziaţii în timpul potopului. Aşadar fosilele stranii descoperite ce nu semănau cu scheletul vreunui animal cunoscut , erau oasele animalelor rătăcite, antediluviene, adică dinaintea potopului.

Această idee prin ea însăşi era un compromis serios faţă de strictele învăţături biblice. Căci Biblia spune foarte clar că Domnul i-a poruncit lui Noe să aducă în arcă "toate vietăţile de toate felurile". Totuşi fosilele se acumulau într-un ritm atât de copleşitor, încât era nevoie de un compromis pentru a scăpa cu faţa curată.

În scurt timp a apărut nevoia forţării şi mai mult a credulităţii publicului. Exploratorii începuseră să descopere sute de specii noi de păsări, reptile şi mamifere în Americi şi în Australia - de exemplu cangurul. Trimişi pe mare în Europa, cangurii reuşiseră în mod evident să urce în arcă. Dar cum ajunseseră ei de pe Muntele Ararat până în Australia? Chiar mai şocant, din aceste locuri îndepărtate începuseră să apară mi de schelete fosilizate nemaivăzute. Era limpede că arca nu fusese suficient de mare pentru a salva câte două exemplare din fiecare specie. Plus că unii insistă şi în ziua de astăzi că dinozaurii au prins şi ei un bilet pentru arcă.

Aceste dileme problematice au înecat în scurtă vreme teoria potopului, mai precis teoria potopului unic.

Cel mai cunoscut naturalist francez al secolului al XIX-lea, baronul Georges Cuvier, a sugerat existenţa mai multor potopuri, fiecare dintre acestea distrugând majoritatea creaturilor existente în vremea respectivă şi lăsând în urmă oasele şi amprentele scheletice ale acestora. În urma fiecărei astfel de distrugeri, Dumnezeu a creat forme de viaţă care să ia locul celor dinainte, acestea fiind mereu diferite.

Vremurile moderne

În secolul al XIX-lea, geologii au început să înţeleagă că Pământul dăinuia de suficient timp pentru ca multe specii să aibă răgaz să apară şi să dispară. În 1842, Richard Owen a inventat cuvântul dinozaur pentru a desemna fosilele de reptile comune descoperite frecvent. În 1854 acesta a pus la punct o expoziţie de dinozauri în Palatul de Cristal de la Londra care a fascinat complet publicul.

Câţiva ani mai târziu Darwin a asigurat în sfârşit fundamentul teoretic al studiului fosilelor, fundament pe care ne sprijinim şi astăzi. În istoria îndelungată a Pământului s-au produs catastrofe şi extincţii în masă repetate, iar speciile supravieţuitoare, sub presiunea mediului, au evoluat pentru a umple golurile lăsate. În prezent, oamenii de ştiinţă cunosc cel puţin cincisprezece catastrofe sau sfârşituri geologice majore, fiecare marcând extincţia anumitor animale dominante.

Bibliografie:
Istoria descoperirilor ştiinţifice, Alexander Bryan, Hellemans Bunch
Cartea Sfârşiturilor, Charles Panati