Scientia

Cistita reprezintă inflamaţia vezicii urinare, cel mai adesea de origine infecţioasă (frecvent implicată fiind Escherichia coli). Clinic, se manifestă prin poliurie (eliminare a urinei într-o cantitate mai mare decât cea normală) cu disurie (emisie dificilă a urinei însoţită sau nu de dureri).

Crizele severe sunt adesea asociate cu hematurie (prezenţa sângelui în urină) şi dureri în abdomenul inferior care persistă şi după ce vezica a fost golită. Dar de ce femeile sunt mai predispuse la dezvoltarea acestei boli? Există câţiva factori care sunt incriminaţi în acest „favoritism”.

1. Sexul şi activitatea sexuală

Uretra femeii pare în mod deosebit predispusă la colonizarea cu bacilii coloniei gram-negative datorită localizării sale aproape de anus, dimensiunii sale scurte (aproximativ 4 cm) şi situării orificiului extern dedesubtul labiilor. Raportul sexual determină introducerea bacteriilor în vezică şi este asociat temporar cu episodul de cistită; astfel, acesta pare a fi important în patogenia infecţiilor urinare la femeile tinere.

La bărbaţi, prostatita (stare patologică constând în inflamarea prostatei) sau obstrucţia uretrală (obstacol total sau parţial în calea eliminării urinei la nivelul uretrei) datorită hipertrofiei prostatice (creşterea în dimensiuni a prostatei) sunt factori importanţi ce predispun la bacteriurie (prezenţa bacteriilor în urină).

De asemenea, homosexualitatea este asociată cu un risc crescut de cistită, probabil legat de raporturile anale. S-a arătat recent că bărbaţi infectaţi cu HIV, cu mai puţin de 200 limfocite T CD44- pe microlitru (limfocite responsabile de răspunsul imun al organismului atacate cu precădere de virusul imunodeficienţei umane), au un risc crescut atât pentru bacteriurie cât şi pentru infecţie simptomatică a tractului urinar; lipsa circumciziei (excizie chirurgicală a prepuţului penisului) a fost identificată ca factor de risc pentru infecţia de tract urinar atât la nou-născuţi cât şi la bărbaţii tineri.


2. Sarcina

Infecţiile urinare sunt detectate într-un procent de 2 până la 8% la femeile însărcinate, cu variaţii în funcţie de statutul socio-economic. Între 20 şi 30% din femeile însărcinate, cu bacteriurie asimptomatică, vor dezvolta ulterior pielonefrită (boală inflamatorie, de natură infecţioasă, a bazinetului şi a rinichiului.). Predispoziţia pentru infecţii de tract urinar superior în timpul sarcinii poate fi explicată prin: reducerea tonusului ureteral (stare permanentă de uşoară tensiune a muşchilor ureterului sănătos (aflat în repaus)), scăderea peristaltismului ureteral (ansamblul mişcărilor ureterului provocate de contracţia ritmică a musculaturii acestuia, facilitând propulsarea urinei) şi disfuncţia temporară a valvelor vezicoureterale. Cateterizarea vezicii (introducerea unei sonde – cateter – în vezica urinară pentru rezolvarea unei obstrucţii a tractului urinar) în timpul sau după naştere determină infecţii suplimentare. O prevalenţă crescută a prematurităţii şi mortalităţii neonatale este asociată infecţiilor urinare de tract superior din timpul sarcinii.


3. Obstrucţia

Orice obstacol în calea fluxului urinar liber - tumoră, strictură, calcul (concreţiune de forma unei pietricele, rezultată din precipitarea sărurilor organice sau anorganice, care se formează pe tractul urinar) sau hipertrofie prostatică - are ca rezultat hidronefroza (retenţie de urină în bazinet, produsă de un obstacol, cudură a ureterului, calcul ureteral, compresiuni tumorale, etc. urmată de dilatarea bazinetului, a calicelor şi, în cazuri avansate, de atrofia parenchimului renal) şi o frecvenţă crescută a infecţiilor tractului urinar. Infecţia suprapusă pe o obstrucţie a tractului urinar poate duce la distrugerea rapidă a ţesutului renal, de aceea trebuie urgent corectată. Pe de altă parte, în cazul existenţei unui grad mic de obstrucţie, care nu e progresivă sau asociată cu infecţia, trebuie luate precauţii în încercarea corecţiei chirurgicale, deoarece infecţia poate fi mai dăunătoare decât o obstrucţie minoră necorectată, care nu deteriorează semnificativ funcţia renală.


4. Disfuncţia neurogenă a vezicii

Disfuncţia neurogenă a vezicii apare în afecţiunile măduvei spinării, tabesul dorsal (boală cronică a sistemului nervos, de origine sifilitică, care se manifestă prin lipsa de coordonare a mişcărilor (în timpul mersului), dureri viscerale vii, tulburări de sensibilitate etc.), scleroză multiplă (boală prin leziuni cu multiple focare de demielinizare, diseminate în sistemul nervos central, putând antrena tulburări neurologice diverse), diabetul sau alte boli şi poate fi asociată cu infecţiile tractului urinar. Infecţia poate fi iniţiată de folosirea cateterelor pentru drenajul vezical (eliminare a urinei din vezică cu ajutorul unei sonde) şi este favorizată de stază (stagnare) prelungită a urinei în vezică. Un factor suplimentar prezent deseori la aceşti pacienţi este demineralizarea osoasă datorată imobilizării care determină hipercalciurie, formare de calculi şi uropatie obstructivă.


5. Refluxul vezico-ureteral

Definit ca reflux al urinei din cavitatea vezicală ascendent în uretere şi uneori în pelvisul renal, refluxul vezico-uretral survine în timpul golirii sau când creşte presiunea în vezică. Refluxul vezico-uretral este frecvent la copiii cu anomalii anatomice ale tractului urinar şi la copiii cu tractul urinar normal anatomic, dar cu infecţie. Urmărirea pe termen lung a copiilor cu infecţii ale tractului urinar la care s-a găsit un reflux stabileşte că lezarea renală se corelează cu refluxul marcat, nu cu infecţia.

Bibliografie:
Harrison - Principiile medicinei interne, vol.I, ediţia a II-a în limba română, Editura Teora, 2002
Elizabeth A. Martin – Oxford dicţionar de medicină, ediţia a 6-a, Editura BIC All, 2005