Scientia

Luna a prezentat întotdeauna, alături de Soare, o importanţă deosebită pentru civilizaţia umană. Timpul a curs în funcţie de ea, fiind prezentă de mii de ani în calendare. Mareele declanşate de aceasta au influenţat viaţa oamenilor mării.

Luna este singurul satelit natural al Pământului. De asemenea, este singurul corp ceresc pe care omul a călcat, până în prezent. Peste 70 de aparate trimise de om au ajuns la satelit, iar 12 astronauţi au păşit pe suprafaţa sa, aducând înapoi pe Pământ 382 kg de rocă lunară.

Prezenţa pe orbită a Lunii stabilizează Pământul, ceea ce duce la un climat mult mai stabil de-a lungul miliardelor de ani, foarte important pentru dezvoltarea vieţii.

ORIGINEA

Există mai multe teorii cu privire la naşterea Lunii. Cea mai răspândită spune că Terra a fost lovită de un planetoid de mărimea lui Marte, impactul aruncând în spaţiu materie ce a rămas pe orbită şi treptat s-a condensat şi acumulat, formând satelitul. Existau speculaţii cum că Luna s-ar fi rupt de planetă din cauza forţei centrifuge prea mari, lăsând în urmă un bazin (Oceanul Pacific). Însă rotaţia n-ar fi putut fi atât de mare.

Alţii au susţinut că Luna s-a format independent de Terra şi a fost capturată ulterior. Însă condiţiile nu au fost propice pentru asemenea transfer. Există şi teoria formării comune din discul de acreţie primordial. Luna s-ar fi format din discul de materie ce înconjura Pământul, la fel cum planetele s-au format în jurul Soarelui. Însă acest mod de formare nu explică de ce Luna are un nucleu atât de redus.

Indiferent în ce fel a luat naştere, sfârşitul îl ştim: din păcate, pierdem Luna! Aceasta se depărtează de noi cu 3,5 cm/an. Efectele mareice încetinesc rotaţia terestră (1,48 s/secol) şi trimit satelitul pe orbite tot mai depărtate. Se teoretizează că Luna ar fi fost de 15 ori mai aproape în momentul formării sale. Peste câteva milioane de ani nu vor mai exista eclipse de Soare totale, datorită depărtării şi micşorării diametrului aparent al Lunii pe cer.

ORBITA

Luna orbitează la aproape 400.000 km de Pământ (cam 30 diametre ale acestuia). Diametrul satelitului este de 3.474 km, de 3,7 ori mai mică decât planeta noastră; Luna este astfel al cincilea satelit ca mărime din Sistemul Solar (şi ca diametru, şi ca masă), după Ganymede (Jupiter), Titan (Saturn), Callisto şi Io (Jupiter).

Selena completează o orbită în 27,3 zile, iar fazele lunare se repetă la fiecare 29,5 zile. Ne arată mereu aceeaşi faţă, având o rotaţie sincronizată. Deşi când s-a format Luna avea o rotaţie mult mai rapidă, aceasta a fost încetinită de efectele mareice de deformare cauzate de Pământ. Datorită libraţiilor, variaţii ce rezultă din excentricitatea orbitei, vedem mai mult de jumătate (59%) din suprafaţa selenară.

Luna şi Pământul se influențează reciproc în diverse moduri, cel mai vizibil fiind mareele. Majoritatea efectelor mareice de pe Terra sunt cauzate de gravitaţia selenară, şi mult mai slab de către Soare.

Centrul de masă al Lunii diferă de centrul geometric cu aproximativ 2 km, în direcţia Pământului.

SUPRAFAŢA

Suprafaţa Lunii prezintă anumite structuri:

•    mările, ce sunt zone mai întunecate, netede ca o câmpie, numite aşa deoarece astronomii antici au crezut că sunt pline cu apă. În realitate sunt scurgeri de lavă bazaltică în depresiuni, asociate cu bazine de impact. În timp ce mările ocupă 31% din suprafaţa emisferei vizibile de pe Terra, pe cealaltă parte acestea sunt în proporţie de doar 2%.

•    continentele, cu înălţimi mai mari ca mările, cu lanţuri de munţi. Acestea apar mai luminoase.

•    craterele de impact, în număr de peste jumătate de milion cele cu diametrul mai mare de 1 km. Cel mai mare crater, şi până în 2008 cel mai mare crater cunoscut din Sistemul Solar, este bazinul Aitken de la Polul Sud, situat pe partea invizibilă, cu un diametru de 2.240 km şi 13 km adâncime.

Există regiuni lunare ce sunt luminate tot timpul zilei, în special în timpul verii, iar unele funduri de cratere sunt într-o eternă penumbră. Luna nu are atmosferă, iar diferenţa de temperatură este dramatică, solul încălzit ajungând la 130 C, la umbră fiind -150 C.

Impactul cu cometele a adus probabil pe Lună o cantitate destul de însemnată de apă. Radiaţia solară însă descompune apa de suprafaţă în elemente componente. Doar în regiunile permanent întunecate am putea căuta urme de gheaţă.


STRUCTURA

Structura internă a Lunii arată similar cu a majorităţii corpurilor mari telurice: crustă, manta şi nucleu. Crusta este în principal formată din oxigen, siliciu, magneziu, fier, calciu şi aluminiu. Se estimează că grosimea sa ar fi de 50 km.

Mantaua lunară conţine mai mult fier decât cea a Pământului. Starea sa lichidă a dat naştere mărilor lunare. Densitatea Lunii se situează pe locul doi ca mărime în cadrul sateliţilor din Sistemul Solar, după Io (Jupiter).

Nucleul cuprinde doar 20% din mărimea Lunii, şi se crede că ar cuprinde fier, în amestec cu nichel şi sulf. Starea sa s-ar putea să fie parţial topită. Luna este lipsită de plăci tectonice şi vulcani activi. Cutremurele ce se produc au adâncimi mari şi sunt rezultate probabil în urma efectelor mareice ale Terrei.


ATMOSFERA

Luna are o atmosferă insignifiantă. Sursele sale sunt gazele eliberate în urma proceselor de dezintegrare radioactivă din crustă şi manta; o altă sursă este impactul cu micrometeoriţi şi cu radiaţia solară, ce ridică în atmosferă diverse componente ale solului. Toate aceste elemente recad pe suprafaţă, ca urmare a acţiunii gravitaţiei, sau sunt pierdute în spaţiu.


CÂMPUL MAGNETIC

Luna nu are un câmp magnetic puternic şi dipolar, astfel încât să fie generat de efectul de dinam din nucleu. Câmpul magnetic selenar îşi are aproape în totalitate originea în crustă. Magnetizarea crustei s-ar putea să fie efectul unei magnetizări a nucleului, la începutul istoriei sale, însă dimensiunea acestuia, foarte mică, este un argument contra. O altă teorie spune că acest câmp ar fi putut fi generat de marile impacturi ; cele mai mari valori ale sale par să se înregistreze la antipozii craterelor gigantice.