TelepatieÎntr-un laborator al Şcolii de Medicină de la Harvard, un om îşi foloseşte puterea minţii ca să facă un şobolan să dea din coadă. Pentru a trimite această comandă, abia dacă priveşte la lumina care pâlpâie pe ecranul unui computer şi are un set de electrozi lipiţi de scalp.

 

 

Aceşti electrozi detectează activitatea declanşată în creierul său. Calculatorul procesează semnalul electrozilor şi îl trimite la o maşină cu ultrasunete poziţionată deasupra capului şobolanului. Maşina emite un şir de impulsuri cu ultrasunete de energie redusă în creierului şobolanului, stimulându-i cortexul motor – zona care îi guvernează mişcările. Impulsurile sunt intenţionat îndreptate spre o zonă de dimensiunea unei boabe de orez care controlează coada şobolanului. Acesta începe să dea din coadă. 

Tot acest sistem este creaţia lui Seung-Schik Yoo şi funcţionează în mai mult de 94%  din cazuri. De câte ori un om se uită la lumina care pâlpâie, şobolanul începe să dea din coadă o secundă mai târziu. Conexiunea dintre ei este cât se poate de simplă. Voluntarul activează practic un comutator în creierul şobolanului pe două poziţii –”mişcă coada” şi ”nu mişca coada”. Dar este totuşi un exemplu impresionant pentru ceva ce vom vedea din ce în ce mai mult în următorii ani – o modalitate de conexiune între două creiere vii.

Ficţiunea ştiinţifico-fantastică este plină de comunicări similare (ba chiar mai impresionante) de la un creier la altul. De la cavalerii Jedi din Războiul Stelelor la diferite personaje din benzile desenate X-Men, cultura populară abundă în personaje cu însuşiri telepatice care pot citi minţile altora şi îşi pot transmite gândurile fără niciun contact fizic direct şi fără folosirea simţurilor. Nu există nicio dovadă că vreunul dintre noi ca simpli muritori am putea avea această capacitate, dar potrivit studiului lui Yoo, tehnologia ne poartă rapid în această direcţie. Întrebarea este: cât de departe putem merge în a recrea telepatia folosind electronica?  Este un fapt că un om poate să facă un şobolan să dea din coadă, dar vom putea vreodată ajunge să împărtăşim telepatic conversaţii sau emoţii sau amintiri?

Primul pas ar fi să decodăm ce gândeşte cineva. Neurologii au făcut progrese semnificative în descifrarea imaginilor din modele de activitate ale creierului şi câteva grupuri lucrează la decodificarea discursului interior. Oamenii au reuşit să controleze cursoare, membre artificiale şi drone virtuale prin intermediul interfeţei creier-computer (ICB), care foloseşte activitatea creierului pentru a controla dispozitivele artificiale. Dar pentru a realiza adevărata telepatie, trebuie decodată  activitatea creierului şi folosită pentru a influenţa un alt creier. ”Avem interfeţe creier-calculator, dar avem nevoie şi de celălalt tip de interfaţă computer-creier”, spune  Yoo.

Anul trecut, Christopher James de la Universitatea  Warwick a construit o astfel de interfaţă foarte rudimentară. El a folosit electrozi ataşaţi pe scalp pentru a controla mental un set de LED-uri care se aprindeau cu aceeaşi viteză când James se gândea că îşi mişcă mâna stângă şi cu o altă viteză când îşi imagina că îşi mişcă mâna dreaptă. Fiica lui James urmărea LED-urile şi deşi nu putea distinge în mod conştient diferenţa dintre cele două viteze de aprindere, cortexul vizual – acea parte a creierului care procesează vederea – a înregistrat diferenţa. Măsurând activitatea creierului ei, un alt set de electrozi puteau descifra  ce făceau LED-urile. Aceasta ar putea fi o conexiune electronică între două creiere umane, dar după cum subliniază James, nu este telepatie. ”Nu este acelaşi lucru ca atunci când cineva stă acolo şi îşi imaginează un gând complex care apoi să apară în capul celeilalte persoane”, a spus el. “Fiica mea nu îşi dădea seama. În nici un moment nu a spus “stânga” sau “dreapta”. Ar fi fost mult mai informată dacă afişam cuvintele pe un ecran. “Ea trebuia să se uite şi la LED-uri să înregistreze ce se întâmplă, ceea ce încalcă regula adevăratei telepatii – ”nu este permis niciun simţ”.

 

Telepatie
Telepatie mentală. Concept artist
credit: thelionofoz.deviantart.com

 

Miguel Nicolelis de la Universitatea Duke a venit cu un alt exemplu frapant la începutul acestui an, conectând creierele a doi şobolani cărora li se încredinţase aceeaşi sarcină - să apese una dintre cele două manete pentru a primi o băutură drept răsplată. Atunci când primul şobolan a făcut alegerea, activitatea electrică din cortexul său motor a fost înregistrată şi transformată într-un semnal simplu – fie un impuls electric, fie o serie de impulsuri, în funcţie de ce manetă apăsa. Semnalele au fost transmise spre alt implant din cortexul motor al celui de al doilea şobolan, care avea şi el manete separate. Dacă alegea aceeaşi manetă ca şi partenerul său necunoscut – ceea ce se întâmpla în proporţie de 64% - amândoi şobolanii obţineau o băutură în plus. Apropos, un şobolan se afla în oraşul Durham din Carolina de Nord, SUA, în timp ce celălalt se fla în Natal, Brazilia. 

Aceste exemple sunt impresionante, dar toate sunt despre transmiterea unor informaţii foarte simple – nimic mai complex decât o alegere binară. Stânga sau dreapta. Unu sau zero. Telepatia ştiinţifico-fantastică încă rămâne la nivelul ficţiunii.

De ce ar fi nevoie pentru a transmite un mesaj mai complex? O senzaţie? O amintire? Ştim că este cu siguranţă posibil să evocăm senzaţii vii stimulând anumite părţi ale creierului. La nivelul retinei sau ai centrilor vizuali se pot produce flash-uri iluzorii de lumină numite fosfene. Iar în 1950, neurochirurgul Wilder Penfield a indus  în mod faimos culori vii, sunete şi amintiri stimulând diferite părţi ale creierului unui pacient chirurgical.

Dar  este mult mai dificil să se realizeze acest lucru într-un mod precis şi orientat. Gândiţi-vă că doriţi să împărtăşiţi ceva simplu cum ar fi senzaţia unei uşi. ”Veţi avea o mulţime de senzaţii diferite, cum ar fi temperatura şi textura în timp ce mai multe zone ale creierului lucrează să  interpreteze ceea ce se întâmplă. Trebuie să decodaţi toate acestea”, este de părere Yoo.

Acum, gândiţi-vă la deschiderea acestei uşi. ”Trebuie să luaţi o decizie dacă să deschideţi uşa, să ştiţi ce este o uşă şi cum arată aceasta, să identificaţi clanţa, să ştiţi că aceasta trebuie coborâtă şi să instruiţi braţul să o mişte”, spune James. În acel moment, interfaţa noastră creier-computer poate doar coopera cu ultima parte. Oamenii de ştiinţă au folosit într-adevăr implanturi electrice pentru a conecta cortexul motor cu muşchii dintr-un braţ, ceea ce le permite unor pacienţi să îşi mişte membrele paralizate. Numai că paşii următori ar necesita mult mai multe părţi ale creierului implicate în procesul de memorie, limbă, luarea deciziilor şi multe altele.

Dar şi mai rău este că toate acestea variază de la un individ la altul. Neuronii din creierul meu care codifică conceptul de uşă se pot afla în aceeaşi zonă ca şi omologii lor din creierul tău, dar nu exact în acelaşi loc. Pentru a decoda în mod eficient conţinutul complex dintr-un creier şi a-l codifica în altul, trebuie să alcătuim un "dicţionar" amănunţit pentru fiecare creier, făcând legătura întregii activităţi neurale cu diferite concepte sau senzaţii. “Trebuie să personalizăm totul individual”, spune Yoo. 

Mai există şi problemele tehnologice. Cercetători, precum James şi Yoo s-au bazat pe electro-encefalografie (EEG) – o tehnică care foloseşte electrozii poziţionaţi pe scalp pentru a măsura activitatea cerebrală. Avantajele acestei tehnologii sunt că este simplu de utilizat şi că nu foloseşte chirurgia. Din nefericire, James o compară cu  "înregistrarea a 150 de conversaţii dintr-o sală de bal aglomerată, în timp ce stai afară cu 50 de microfoane".

Să sondăm mai adânc

Tot atât de primitivă este şi stimularea creierului din exterior. Oamenii de ştiinţă sunt limitaţi de tehnici, precum stimularea magnetică transcraniană, care foloseşte câmpuri magnetice pentru a electrocuta zone mari din creier în scopul excitării sau al supunerii. Tehnica lui Yoo – axată pe ultrasunete – este mai nouă, dar tot presupune imobilizarea capului unui şobolan sub o maşinărie mare. Niciuna dintre aceste tehnici nu este potrivită pentru obţinerea unor senzaţii precise.

Cea mai bună alternativă este să forăm propriu-zis creierul şi să implantăm electrozi. Aceştia s-au îmbunătăţit într-atât, încât acum putem înregistra activitatea unui mic grup de neuroni şi îi putem stimula cu sincronizare rapidă şi atentă. Dar ar însemna să ”tencuim” tot creierul cu ei. Şi nu uitaţi că am menţionat forarea. ”Ar accepta-o  vreodată un om care  nu se confruntă  cu probleme medicale grave?", se întreabă Michael D’Zmura, psiholog la Universitatea Irvine, California. ”Eu cred că nu.”

Toate acestea ridică o întrebare esenţială: de ce ne-am bate capul?  "Trebuie să comparăm toate aceste opţiuni cu lucrurile de care suntem capabili atunci când comunicăm unii cu alţii", este de părere  D’Zmura. Deja avem aparatură biologică incredibil de sofisticată pentru producerea şi interpretarea sunetelor, care nu se bazează pe niciun fel de implant sau intervenţie chirurgicală.

Acestea fiind zise, toată lumea vorbeşte despre posibilitatea de comunicare cu pacienţi aflaţi în stare de blocaj, care sunt pe deplin conştienţi, dar nu sunt capabili să se mişte sau să vorbească. Dar este greu să realizăm ce ne-ar putea oferi o conexiune telepatică reală în plus faţă de simpla interfaţă creier-calculator. Aceste maşinării le-au permis deja pacienţilor cu blocaje să îşi controleze membrele artificial şi să trimită mesaje celor dragi şi deoarece aceşti oameni sunt de fapt conştienţi, problema nu este trimiterea de mesaje către ei.

Deci ideea comunicării unor informaţii complexe s-ar putea să fie o pistă falsă. James consideră că este mai uşor să luăm în considerare situaţii în care transmiterea unor simple senzaţii este mai folositoare. ”Dacă avem de-a face un un controlor de trafic aerian extrem de ocupat, ale cărui simţuri sunt alerte pe mai multe frecvenţe, imaginaţi-vă cum aţi putea să le evitaţi pe toate şi să transmiteţi o alertă specifică atunci când două avioane se apropie prea mult unul de celălalt”, mai spune James. Nu trebuie să fie un mesaj clar. Ar putea fi ca un fel de gâdilat la nivel psihic, mai puţin decât ţipetele standard ale Profesorulul X şi mai asemănător cu intuiţia lui Spider-Man (Omul Păianjen).

Traducere de Daniela Albu după will-we-ever-communicate-telepathically, cu acordul autorului

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.