Scientia

Wernher von Braun este cel mai important cercetător din domeniul rachetelor din istorie. Ca lider al Centrului de Zbor Spaţial Marshall al NASA, a condus dezvoltarea rachetei Saturn V, care a ajutat la aselenizarea primului om, în iulie 1969.

Copilăria lui Wernher von Braun

Wernher von Braun s-a născut în 1912 în Wirsitz, Germania (astăzi Wirsitz este parte a Poloniei), într-o familie prusacă aristocrată. Tatăl lui a fost baronul Magnus von Braun şi mama lui era descendentă directă a lui Valdemar I al Danemarcei (1131-1182). De la o vârstă fragedă Wernher a dezvoltat o fascinaţie pentru rachete, inspirată de chinezii antici, care au inventat focurile de artificii. La vârsta de 12 ani a încercat primul său experiment practic cu rachete. El a legat 6 rachete de o căruţă şi apoi le-a aprins. Căruţa a luat-o din loc şi s-a comportat mai ceva decât în cele mai sălbatice vise ale copilului, clătinându-se necontrolat şi lăsând în urmă o coadă de foc ca o cometă. Când în sfârşit rachetele au ars complet, încheind spectacolul lor scânteietor printr-un magnific zgomot ca de tunet, căruţa s-a oprit maiestuos. Poliţia, care a ajuns prea târziu pentru începutul experimentului, dar tocmai la timp pentru marele final, nu a apreciat deloc ce s-a întâmplat. Oamenii de ordine l-au luat pe micul Wernher în custodie. Din fericire, nimeni nu a fost rănit, iar copilul a fost eliberat şi dat în grijă Ministrului Agriculturii, tatăl său. Aşa a început o carieră în ştiinţa construirii rachetelor care a schimbat istoria omenirii.

Von Braun a frecventat Gimnaziul Francez din Berlin, dar nu a fost un elev strălucit. Petrecea cea mai mare parte a timpului construind un automobil în garajul tatălui său, în loc să studieze pentru şcoală. Notele lui von Braun s-au îmbunătăţit după ce tatăl său l-a transferat la o şcoală cu internat. O parte din educaţia sa de aici a implicat şi lucrul în echipe mici pentru a-şi dezvolta abilităţile tehnice. Aceste lecţii i-au adus beneficii mult mai târziu în carieră, când a lucrat în echipe. Înainte de a se duce la culcare, îi era permis să studieze stelele cu un telescop de mici dimensiuni pe care i-l cumpărase mama sa. Aşa a început interesul său pentru astronomie.

Racheta cu combustibil lichid

Într-o zi din 1925, von Braun a văzut într-un magazin de astronomie o reclamă la o carte numită „Racheta în spaţiile interplanetare”, scrisă de profesorul Hermann Oberth. Şi-a comandat imediat această carte şi când a primit-o a deschis-o cu respiraţia tăiată de emoţie. Spre consternarea sa, nu a putut înţelege un cuvânt din carte - paginile ei erau un conglomerat derutant de simboluri matematice şi formule. Grăbindu-se la profesorul său, l-a întrebat: „Cum pot să înţeleg ce spune acest om?” Spre descurajarea lui von Braun, profesorul i-a zis să studieze matematica şi fizica, dar cu fascinanta perspectivă a unei vieţi devotată călătoriei în spaţiu, aceste subiecte aveau să capete un nou sens. Von Braun a fost determinat să le stăpânească şi a început să se îngroape în misterele lor, iar după câţiva ani a reuşit să absolve cu un an înaintea clasei sale.

După absolvire, von Braun a devenit student la Institutul de Tehnologie din Berlin şi a lucrat în timpul liber ca asistent al profesorului Oberth la Societatea Germană pentru Călătoria în Spaţiu. Oberth încerca să demonstreze că cea mai bună metodă de a trimite o rachetă în spaţiu este ca aceasta să fie alimentată cu combustibil lichid, nu solid. Ceilalţi doi asistenţi ai lui Oberth erau Klaus Riedel şi Rudolf Nebel. Echipamentele folosite erau primitive, iar sistemul de aprindere era periculos. Riedel trebuia să arunce o cârpă arzând ce fusese înmuiată în benzină în motorul cu gaz şi plonja apoi să se adăpostească înainte ca Oberth să deschidă valvele pentru combustibil, moment în care motorul pornea cu un vuiet!

Hermann Oberth (stânga) şi Wernher von Braun în 1961
credit: info.aiaa.org

Hermann Oberth şi asistenţii săi au primit permisiunea să desfăşoare experimente ca şi invitaţi în locurile de testare de la Institutul Chimic şi Tehnic, echivalentul german al Biroului American de Standarde. În august 1930, micul motor de rachetă al lui Oberth a reuşit să producă o forţă de împingere de 7 kilograme pentru 90 de secunde, arzând benzină şi oxigen lichid. Un oficial de la Institut a certificat demonstraţia şi motorul de rachetă cu combustibil lichid a fost astfel recunoscut pentru prima dată în Germania ca un respectabil membru al familiei motoarelor cu combustie internă. Acesta a fost un important pas înainte, dar din cauză că trebuia să susţină o familie numeroasă, Oberth a fost forţat să se întoarcă la meseria de profesor din România.

După plecarea lui Oberth, statutul de invitat al echipei în locurile de testare de la Institut a expirat, astfel că era nevoie de un nou loc pentru experimente. Nebel a obţinut o chirie pentru un depozit abandonat de muniţie de 300 de acri din marginea Berlinului. El i-a convins pe conducătorii oraşului să îi lase să folosească locul părăsit pe o perioadă nedefinită. Unul dintre corpurile clădirii a fost folosit ca laborator, clădirea fiind marcată cu un semn pe care scria "Raketenflugplatz Berlin" (Câmpul de rachete din Berlin).

Nebel a făcut o treabă minunată şi a adus materiale pentru a echipa laboratorul, obţinute în schimbul unor munci calificate precum îndoitul tablelor şi sudatul. Riedel a făcut o schiţă pentru o mini-rachetă (“Minimum Rocket”), pe care au început să o construiască. Motorul era plasat în botul rachetei, nu dintr-un motiv ştiinţific, ci pur şi simplu pentru că Nebel făcuse rost de un camion plin cu tuburi de aluminiu care nu puteau fi folosite decât dacă motorul se cupla la rezervoare prin conductele de combustibil.

Wernher von Braun. Istoria rachetelor (2)

Textul reprezintă traducerea articolului Wernher von Braun, publicat de earthobservatory.nasa.gov.
Traducerea: Duceac Irina