Scientia

Descartes a fost nu doar un mare filozof al secolului al XVII-lea, ci şi un matematician şi om de ştiinţă important. A publicat lucrări importante de optică, geometrie, fiziologie şi cosmologie. Matematica, însă, a fost domeniul în care şi-a adus cea mai mare contribuţie.

Printre cele mai importante contribuţii ale sale la progresul matematicii se numără: folosirea indicilor pentru a exprima puterile, cum ar fi 2³, formularea sistemului de coordonate carteziene, care ne permite să reprezentăm numeric liniile drepte şi curbele. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre ideile lui legate de fiziologie şi cosmologie.

Descartes a formulat o teorie foarte interesantă despre explicaţia faptului că inima bate. El susţinea că inima este cel mai important organ al corpului şi că ea este prima care se formează, chiar mai înainte de creier şi membre. Totodată, spunea el, inima este locul cu cea mai ridicată temperatură din corp. Întrucât tot sângele circulă de cel puţin 200 de ori pe zi prin inimă, dar nu curge într-un flux continuu prin aceasta, ci în picături mari, şi având în vedere faptul că acolo este o temperatură foarte ridicată, volumul de sânge creşte brusc, iar astfel se aude acel sunet şi se simte „bătaia” inimii. Această teorie îşi are rădăcinile într-un principiu al fizicii, care spune că volumul creşte odată cu temperatura.

Detaliu al unei diagrame din lucrarea lui Descartes intitulată Principia philosophiae, 1644. Imaginea ilustrează concepţia francezului despre cosmos ca un agregat de vortexuri contigue, majoritatea având câte o stea în centru. S desemnează Soarele.

Mişcarea este posibilă în Univers, credea Descartes, numai sub forma unor vârtejuri, în interiorul cărora particulele materiei sunt deplasate din locurile ce le ocupă, datorită unui impuls care le este comunicat atunci când vin în contact cu particulele învecinate ce exercită asupra lor o presiune din exterior. Teoria vârtejurilor formează nucleul cosmologiei lui Descartes. Universul constă, după el, din vârtejuri, care dezvoltându-se, dau naştere unor sisteme solare, asemănătoare cu sistemul nostru solar. Soarele a luat naştere din nucleul particulelor materiei focului sau ale elementului „primar”, care s-au adunat în centrul vârtejului. Particulele au constituit globul intern al Soarelui.

Teoria mişcării în vârtej a particulelor materiale a lui Descartes este singurul mod de a explica, după părerea sa, cum este posibilă deplasarea corpurilor din Univers unul faţă de celălalt, în locurile unde nu există vid şi unde corpurile şi particulele lor ocupă întreg spaţiul ilimitat. Vârtejurile lui sunt curbe închise în care are loc – ca urmare a impulsului mecanic- deplasarea corpurilor, deplasare care în felul acesta nu implică existenţa vidului. El îşi aprecia foarte tare teoria, întrucât îi dădea posibilitatea să împace teoria lui Copernic despre mişcarea Pământului şi a celorlalte planete în jurul Soarelui, cu doctrina oficială despre imobilitatea Pământului. Într-adevăr, după Descartes, rezultă că Pământul ar fi imobil înăuntrul vârtejului de particule de care este antrenat în mişcarea lui în jurul Soarelui şi în acelaşi timp mobil, deoarece vârtejul care îl duce cu sine în mişcarea anuală în jurul Soarelui se găseşte el însuşi în mişcare. Această teorie s-a prăbuşit sub loviturile fizicii lui Galilei şi îndeosebi a aceleia a lui Newton.

Cu toate lacunele, erorile şi imperfecţiunile, cosmologia lui Descartes dispunea de o calitate foarte preţioasă: Descartes a fost primul savant care a încercat să explice originea, dezvoltarea şi structura actuală a lumii pe baza unei concepţii riguros naturaliste, şi anume pe baza însuşirilor naturale ale materiei şi ale mișcărilor particulelor ei.