Tipărire
Categorie: Biografii. Psihologie-Filozofie-Artă
Accesări: 6517

Ludwig WittgensteinLudwig Wittgenstein a fost un filozof englez de origine austriacă, socotit de mulţi drept cel mai de seamă filozof al secolului al  XX-lea. Cele două lucrări majore ale sale sunt Tractatus Logico‑Philosophicus (1922) şi Cercetări filozofice (1953).

 

 

 

Tractatus Logico‑Philosophicus (1922; numit iniţial Logisch‑philosophische Abhandlung, 1921) şi Cercetări filozofice (Philosophische Untersuchungen, publicată postum în 1953) sunt lucrări care au inspirat o vastă literatură şi au avut o contribuţie semnificativă la dezvoltarea ulterioară a filozofiei, în special în cadrul tradiţiei analitice.

Personalitatea charismatică a lui Wittgenstein a exercitat o puternică fascinaţie asupra artiştilor, dramaturgilor, poeţilor, prozatorilor, muzicienilor şi chiar a realizatorilor de film, astfel încât faima lui s‑a răspândit dincolo de hotarele vieţii academice. Pe numele său complet Ludwig Josef Johann Wittgenstein, s-a născut la 26 aprilie 1889, la Viena, în Austro‑Ungaria (azi Austria) şi s-a stins din viaţă la 29 aprilie 1951, la Cambridge, Cambridgeshire, Marea Britanie.

 

Ludwig cu fratele sau Paul si trei dintre surori
Ludwig (dreapta jos) alături de fratele său Paul
şi surorile lor

Credit: Wikimedia Commons


Wittgenstein provenea din una dintre cele mai bogate şi remarcabile familii din Viena habsburgică. Tatăl său, Karl Wittgenstein, a fost un industriaş extraordinar de talentat şi energic, care a devenit unul dintre cei mai importanţi oameni din industria siderurgică austriacă. Deşi familia sa era de origine evreiască, Karl Wittgenstein a fost crescut în religia protestantă, iar soţia sa, Leopoldine, provenind tot dintr‑o familie parţial evreiască, era de confesiune catolică. Karl şi Leopoldine au avut opt copii, Ludwig fiind mezinul. Familia se bucura atât de bogăţie, cât şi de talent, iar casa lor devenise un centru al vieţii culturale vieneze în timpul uneia dintre cele mai dinamice faze ale ei. Mulţi dintre marii scriitori, artişti şi intelectuali ai Vienei sfârşitului de secol – printre care Karl Kraus, Gustav Klimt, Oskar Kokoschka şi Sigmund Freud – erau oaspeţi frecvenţi ai familiei Wittgenstein, la serile muzicale organizate acolo participând Johannes Brahms, Gustav Mahler şi Bruno Walter, printre alţii. Leopoldine Wittgenstein cânta la pian la un nivel remarcabil de înalt, ca şi mulţi dintre copiii ei. Unul dintre ei, Paul, a devenit un celebru pianist de concert, iar altul, Hans, era considerat un geniu muzical de talia lui Mozart. Însă familia a fost copleşită şi de tragedie. Trei dintre fraţii lui Ludwig – Hans, Rudolf şi Kurt – s‑au sinucis, primii doi după ce s‑au răzvrătit împotriva dorinţei tatălui lor de a urma cariere în industrie.


 

După cum era de aşteptat, perspectiva lui Wittgenstein asupra vieţii a fost profund influenţată de cultura vieneză în sânul căreia a fost crescut, un aspect al personalităţii şi gândirii lui care a fost în mod straniu neglijat de comentatorii operei sale. De pildă, una dintre cele mai timpurii şi profunde influenţe asupra gândirii lui a fost Sex şi caracter (Geschlecht und Charakter, 1903), un bizar amalgam de intuiţie psihologică şi de prejudecată patologică scris de filozoful austriac Otto Weiniger, al cărui suicid la vârsta de 23 de ani l‑a transformat într‑o figură iconică în lumea vorbitoare de limbă germană. Există multe dezacorduri cu privire la felul cum l‑a influenţat Weiniger pe Wittgenstein. Unii pretind că Wittgenstein a împărtăşit dezgustul autoreferenţial al lui Weiniger faţă de evrei şi de homosexuali; alţii spun că ceea ce l‑a impresionat pe Wittgenstein la cartea lui Weiniger era insistenţa austeră, dar pasională a celui din urmă că unicul lucru pentru care merită să trăieşti este aspiraţia de a înfăptui lucrarea de geniu. În orice caz, este adevărat că viaţa lui Wittgenstein a fost caracterizată de o hotărâre îndârjită de a trăi în concordanţă cu idealul mai sus menţionat, pentru urmărirea căruia era pregătit să sacrifice aproape orice altceva.

Deşi împărtăşea veneraţia familiei sale pentru muzică, tânărul Wittgenstein era profund pasionat de inginerie. În 1908 a plecat la Manchester, în Anglia, pentru a studia ştiinţa nou‑apărută a aeronauticii. Angajat într‑un proiect de concepere a unei elice cu ajutaj, Wittgenstein a devenit din ce în ce mai absorbit de probleme pur matematice. După ce a citit Principiile matematicii (The Principles of Mathematics, 1903) a lui Bertrand Russell şi Fundamentele aritmeticii (Die Grundlagen der Arithmetik, 1884) a lui Gottlob Frege, a devenit obsedat de filozofia logicii şi a matematicii. În 1911, Wittgenstein s‑a dus la Trinity College din cadrul Universităţii Cambridge pentru a face cunoştinţă cu Russell. Din momentul în care l‑a întâlnit, Wittgenstein a abandonat studiile de aeronautică în favoarea preocupării de o intensitate feroce pentru problemele de logică. Se pare că descoperise domeniul cel mai potrivit pentru dezvoltarea geniului său.

 


Wittgenstein şi‑a însuşit cu atâta intensitate cunoştinţele de logică, încât într‑un an Russell a declarat că nu mai are ce să îl înveţe. Wittgenstein era, evident, de aceeaşi părere şi în consecinţă a plecat de la Cambridge pentru a lucra pe cont propriu, în sihăstria îndepărtată a unei cabane de lemn pe care o construise la marginea unui fiord în Norvegia. Acolo a dezvoltat, în stare incipientă, ceea ce a devenit mai apoi cunoscut ca teoria descriptivă a semnificaţiei, a cărei teză centrală este că o propoziţie poate exprima o realitate deoarece împărtăşeşte cu aceasta o structură comună sau o „formă logică“. Însă respectiva formă logică, tocmai pentru că determină posibilitatea procesului „decriptiv“, nu poate fi ea însăşi descrisă. De aici rezultă că logica este inexprimabilă şi – continuându‑i pe Frege şi Russell – că nu există realităţi logice sau adevăruri logice. Formele logice trebuie mai degrabă arătate decât exprimate şi, cu toate că unele limbi sau metode de simbolism şi‑ar putea dezvălui structura mai limpede decât altele, nu există simbolism capabil să‑şi reprezinte propria structură. Perfecţionismul lui Wittgenstein l‑a împiedicat să transpună oricare dintre aceste idei într‑o formă scrisă definitivă, deşi a dictat două serii de însemnări, una lui Russell şi cealaltă lui G.E. Moore, din care se pot deduce graniţele largi ale gândirii sale.

 

Wittgenstein si Russell
Wittgenstein alături de Bertrand Russell
Pictură a artistului german Bernhard Brungs

Credit: artnet.com


În vara lui 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, Wittgenstein îşi vizita familia în Viena. Neputând să se întoarcă în Norvegia pentru a‑şi continua cercetările de logică, s‑a înrolat în armata austriacă. Spera că experienţa confruntării cu moartea îi va permite să‑şi concentreze mintea asupra acelor subiecte care aveau întâietate – claritatea intelectuală şi decenţa morală – şi că astfel va dobândi gradul de seriozitate etică la care aspira. După cum îi spusese de multe ori lui Russell în timpul discuţiilor de la Cambridge, îşi considera gândirea asupra logicii şi efortul de a fi o persoană mai bună ca pe două aspecte ale aceleiaşi datorii – datoria, ca să spunem aşa, a geniului. („Logica şi etica sunt fundamental acelaşi lucru“, scria Wittgenstein, „ele nu sunt nimic mai mult decât datorie faţă de sine.“)

 

Insemnari din 1914
Însemnările din 1914, în prezent expuse la Trinity College din Cambridge
Credit: Wikimedia Commons


În timpul serviciului militar pe frontul de est, Wittgenstein a trecut printr‑o convertire de tip religios, inspirată în parte de Scurtă expunere a Evangheliei (The Gospel in Brief, 1883) de Lev Tolstoi, pe care o cumpărase la începutul războiului şi pe care ulterior a avut‑o asupra sa întotdeauna, citind‑o şi recitind‑o până când a ajuns practic s‑o ştie pe de rost. Wittgenstein şi‑a petrecut primii doi ani de război în spatele liniilor, în relativă siguranţă şi având posibilitatea să îşi continue studiile în domeniul logicii. Însă în 1916, la propria solicitare, a fost trimis la o unitate militară combatantă pe frontul rus. Manuscrisele sale dezvăluie că în acea perioadă studiile filozofice au suferit o profundă schimbare. În vreme ce iniţial îşi separase gândurile asupra logicii de cele de natură etică, estetică sau religioasă, scriindu‑le pe acestea din urmă în cod, din acel moment a început să integreze cele două seturi de observaţii, aplicându‑le tuturor distincţia pe care o făcuse anterior între ceea ce poate fi spus şi ceea ce poate fi doar arătat. Etica, estetica şi religia erau, cu alte cuvinte, asemenea logicii: „adevărurile“ lor erau inexprimabile, înţelegerea în aceste domenii putând fi arătată, dar nu afirmată. „Există, bineînţeles, inexprimabilul“, scria Wittgenstein. „Este ceea ce se arată, este misticul.“ Desigur, aceasta însemna că mesajul filozofic central al lui Wittgenstein, intuiţia pe care este foarte preocupat să o transmită prin opera sa, era în sine inexprimabilă. Speranţa lui consta în faptul că tocmai prin a nu o exprima sau nici măcar prin a încerca să o exprime, ea va deveni cumva manifestă. „Doar dacă nu încerci să rosteşti ce nu poate fi rostit“, îi scria el prietenului său Paul Engelmann, „atunci nimic nu se pierde. Însă nerostitul va fi – în mod nerostit – cuprins în ceea ce a fost rostit.“

Spre sfârşitul războiului, pe când se afla în permisie la Salzburg, în Austria, Wittgenstein a terminat cartea care avea să fie publicată sub titlul Tractatus Logico‑Philosophicus. În prefaţă, el anunţa că are încredinţare că a descoperit „în toate privinţele esenţiale“ soluţia la problemele de filozofie. „Adevărul gândurilor comunicate aici“, scria el, „mi se pare a fi intangibil şi definitiv“ şi „dacă nu mă înşel în această privinţă, atunci valoarea lucrării constă, în al doilea rând, în aceea că a arătat cât de puţin s‑a realizat prin faptul că aceste probleme sunt rezolvate.“ În mare parte, cartea este compusă din expuneri auster comprimate privind teoria descriptivă a semnificaţiei. Se sfârşeşte însă cu câteva observaţii asupra eticii, esteticii şi sensului vieţii, scoţând în evidenţă faptul că dacă şi concepţia sa despre cum propoziţiile pot avea înţeles este corectă, întocmai cum nu există propoziţii cu înţeles despre forma logică, tot astfel nu pot exista nici propoziţii cu înţeles privind aceste subiecte. Argumentul de faţă, fireşte, se aplică şi propriilor observaţii ale lui Wittgenstein din carte, aşadar filozoful este forţat să concluzioneze că oricine îi înţelege observaţiile „le recunoaşte, până la urmă, drept nonsensuri“. Ele oferă, cu alte cuvinte, o scară pe care trebuie să o aruncăm după ce am urcat pe ea.

 

 

Ludwig Wittgenstein - viaţa şi opera (2)