Scientia

Scientia terras irradiamus

Forumul Scientia Scientia Q&A Enciclopedia The World Factbook în limba română Blogul Scientia Cătălina Curceanu Blogul lui Mădălin Filip Blog Gabriela Costache Blog Sergiu Vijiala Premiul Nobel Posterele Scientia Canalul YouTube Scientia Donează!

Newsletter

Immanuel Kant - viaţa şi opera (3) Imprimare Email
Biografii. Psihologie-Filozofie-Artă
Scris de Scientia.ro   
Marţi, 18 Mai 2010 12:33

Kant si prietenii la masa. DetaliuA treia parte a seriei dedicate vieţii şi operei marelui filozof Immanuel Kant se opreşte asupra celorlalte două Critici ale gânditorului - Critica raţiunii practice şi Critica facultăţii de judecare, cât şi la ultimii ani ai vieţii acestuia.

 

 

 

Immanuel Kant - viaţa şi opera (2)

 

 

CRITICA RAŢIUNII PRACTICE

Datorită insistenţei în privinţa necesităţii unei componente empirice a cunoaşterii şi din cauza antipatiei sale faţă de metafizica speculativă, Kant este descris uneori ca un pozitivist timpuriu; iar atacul său împotriva metafizicii era considerat de mulţi contemporani un atac aplicat în acelaşi timp religiei şi moralei. Însă aceasta era departe de a fi intenţia lui Kant. El a propus aducerea metafizicii „pe calea sigură a ştiinţei” şi, în acelaşi timp, era pregătit să spună că, „inevitabil”, credea în existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi. De asemenea, e adevărat că ideea originală privind filozofia sa critică anticipa pregătirea unei critici a filozofiei morale. Critica raţiunii practice (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), rezultatul acestei intenţii, reprezintă o carte standard pentru doctrina sa etică. Fundamentarea metafizicii moravurilor (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785), publicată anterior, este mai mică şi, în ciuda titlului, reprezintă o abordare mai uşor de înţeles a aceluiaşi subiect general. Ambele diferă de Metafizica moravurilor (Die Metaphysik der Sitten, 1797) prin faptul că tratează etica pură şi încearcă să elucideze principii de bază, în timp ce lucrarea ulterioară tratează aplicarea principiilor la concret, un proces care implica luarea în consideraţie a virtuţilor şi a viciilor şi bazele dreptului şi politicii.


 

Coperta critica ratiunii practice
Coperta ediţiei din 1898 a ediţiei în limba engleză
a Criticii raţiunii practice.
Traducerea - Thomas Kingsmill Abbott

Există multe puncte asemănătoare între etica lui Kant şi epistemologia acestuia sau teoria cunoaşterii. A folosit aceeaşi structură pentru ambele – o „Doctrină a elementelor”, care include o „Analitică” şi o „Dialectică”, urmată de o „Metodologie”; însă a doua Critică este mult mai scurtă şi mult mai puţin complicată. Aşa cum distincţia dintre simţuri şi inteligenţă era fundamentală pentru prima, tot aşa este cea dintre impulsuri şi raţiune morală pentru a doua. Şi, aşa cum natura cognitivă umană a fost elucidată în prima Critică prin referinţa la noţiunea ipotetică a înţelegerii intuitive, la fel moralitatea umană este clarificată prin referinţa la noţiunea de „voinţă sfântă”. Pentru o voinţă de acest tip nu există o deosebire între raţiune şi impuls; o fiinţă posedată de voinţă divină va acţiona întotdeauna aşa cum trebuie. Însă nu va ţine seama de conceptele de datorie şi de obligaţie morală, care apar doar când raţiunea şi dorinţa intră în contradicţie. În cazul oamenilor, această opoziţie este permanentă, deoarece omul este alcătuit în egală măsură din trup şi din spirit; aici, influenţa formaţiei religioase a lui Kant este foarte proeminentă. Astfel, viaţa morală reprezintă un efort permanent în care moralitatea pare să fie răufăcătorul potenţial, sub forma unei legi care cere să fie respectată pentru ea însăşi, însă o lege ale cărei comenzi nu sunt date de o autoritate străină, ci reprezintă vocea raţiunii, pe care subiectul moral o poate recunoaşte ca propria voce.

În „Dialectică”, filozoful a reluat noţiunile de Dumnezeu, libertate şi nemurire. Deşi le-a respins în prima Critică drept obiecte pe care oamenii nu le vor cunoaşte niciodată, pentru că transcend experienţa simţurilor umane, acum afirma că acestea reprezintă postulate esenţiale pentru viaţa morală. Cu toate că nu se pot atinge în metafizică, ele sunt fundamentale pentru filozofia morală.

Kant este descris de obicei ca un raţionalist etic, iar această descriere nu este în întregime eronată. Însă nu a îmbrăţişat niciodată raţionalismul radical al unora dinte contemporanii săi sau al unor filozofi din perioada mai recentă, a căror raţiune făcea trimitere directă la o lume a valorilor sau la puterea de a intui adevărul unui principiu moral. Astfel, raţiunea practică, asemenea celei teoretice, era pentru el mai mult formală de cât materială – mai degrabă un cadru de principii formatoare decât un set de reguli propriu-zise. De aceea a pus accent pe prima formulare a primului său imperativ categoric: „Acţionează doar prin aceea maximă pe care ţi-o doreşti să devină lege universală”. Pentru că nu cunosc domeniul moralei, oamenii nu pot decât să se întrebe dacă ceea ce propun ei are caracterul formal al unei legi – caracterul de a fi acelaşi lucru pentru toate persoanele cu circumstanţe asemănătoare.

 

Critica ratiunii practice
Critica raţiunii practice.
Pagina de titlu a ediţiei 1827 în limba germană

 

CRITICA FACULTĂŢII DE JUDECARE

Critica facultăţii de judecare (Kritik der Urteilskraft, 1790) – una dintre cele mai originale şi mai instructive lucrări ale lui Kant – nu a fost anticipată în concepţia lui originală despre filozofia critică. Probabil aceasta este interpretată cel mai bine drept o serie de anexe la celelalte două Critici. Lucrarea cuprinde două părţi principale, denumite „Critica judecăţii estetice” şi „Critica judecăţii teologice”. În prima, după o introducere în care vorbeşte despre „intenţionalitatea logică”, a analizat noţiunea de „intenţionalitate estetică” prin judecăţi care atribuie frumuseţe unui lucru. Considera că o astfel de judecată, spre deosebire de simpla chestiune de gust, se bazează pe validitate generală; şi totuşi, nu poate fi considerată cognitivă, deoarece se sprijină pe sentimente, nu pe argumente. Explicaţia constă în faptul că, atunci când o persoană contemplă un obiect şi îl găseşte frumos, există o anumită armonie între imaginaţia şi capacitatea sa de înţelegere, de care este conştientă odată cu plăcerea imediată care apare la perceperea obiectului respectiv. Imaginaţia preia obiectul, însă nu se restrânge la un concept bine definit, în timp ce persoana atribuie celorlalţi plăcerea simţită, deoarece aceasta apare din jocul liber al facultăţilor sale cognitive, care sunt aceleaşi pentru toţi.

 

Kant si prietenii la masa. Doerstling

Kant şi prietenii la masă. Pictură realizată de Emil Doerstling în jurul anului 1900.

În a doua parte, Kant considera că teologia în natură este reprezentată de existenţa în corpurile organice a lucrurilor ale căror părţi sunt mijloace şi scopuri reciproce. Confruntându-se cu aceste corpuri, o persoană nu se poate mulţumi cu simplele principii mecanice. Şi totuşi, dacă mecanismul este abandonat, iar noţiunea de scop al naturii este analizată la propriu, acest lucru implică faptul că lucrurile la care se aplică trebuie să fie lucrarea unui creator supranatural; însă aceasta ar însemna o trecere de la sensibil la suprasensibil, un pas dovedit ca imposibil în prima Critică. Kant a răspuns acestei obiecţii recunoscând că limbajul teologic nu poate fi evitat atunci când luăm în consideraţie fenomenele naturale, ci trebuie înţeles doar în sensul în care organismele trebuie considerate „ca şi cum” ar fi fost produsul unui proiect, ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru ca atunci când spunem că au fost produse în mod intenţionat.

ULTIMII ANI

Curând, filozofia critică avea să fie predată în toate universităţile importante de limbă germană, iar tinerii au început un adevărat pelerinaj la Königsberg, ca la un altar al filozofiei. În unele cazuri, guvernul prusac chiar suporta cheltuielile de călătorie. Kant ajunsese să fie consultat ca un oracol, punându-i-se tot felul de întrebări, inclusiv despre subiecte precum legitimitatea vaccinării. Aceste omagii nu au întrerupt activităţile cotidiene ale lui Kant. Înalt de doar 1,50 m, cu pieptul deformat şi o sănătate fragilă, a ţinut toată viaţa un regim strict. Era atât de ordonat, încât oamenii îşi potriveau ceasul în funcţie de plimbările lui zilnice pe strada pe care o supranumiseră „Aleea Filozofului”. Până foarte târziu, când bătrâneţea nu i-a mai permis, se spune că a renunţat o singură dată la apariţiile sale regulate, când a fost atât de adâncit în lectura lui Émile al lui Rousseau, încât a rămas în casă câteva zile.

 

Statuie Kant din Kaliningrad
Statuie a lui Kant din Kaliningrad (Königsberg)


Odată cu publicarea celei de-a treia Critici, se încheia principala lucrare filozofică a lui Kant. După 1790 sănătatea lui a început să se înrăutăţească vizibil. Încă avea multe proiecte, însă i-a fost imposibil să scrie mai mult de câteva ore pe zi. Scrierile pe care le-a terminat constau, în parte, din analiza unor subiecte pe care nu le tratase anterior în detaliu şi, în parte, din replici la critici şi clarificarea neînţelegerilor. Odată cu publicarea, în 1793, a lucrării Religia doar în limitele raţiunii (Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft), Kant s-a implicat într-o dispută cu autorităţile prusace în privinţa dreptului de exprimare a opiniilor religioase. Cartea a fost considerată prea raţionalistă pentru gusturile ortodoxe; a fost acuzat de folosirea greşită a filozofiei sale, în scopul „distorsionării şi desconsiderării multor doctrine principale şi fundamentale ale Scripturii sacre şi ale creştinismului”, iar guvernul i-a cerut să nu mai vorbească ori să scrie despre subiecte religioase. Kant a acceptat, însă, în particular, a interpretat interdicţia ca promisiune personală în faţa regelui, de care s-a simţit absolvit la moartea acestuia în 1797. Atunci a revenit la subiectul interzis, pe care l-a tratat în ultimul său eseu principal, Conflictul facultăţilor (Der Streit der Fakultäten, 1798).

Opera extinsă la care a lucrat până la moarte – anumite fragmente din ea umplând cele două volume finale ale marii ediţii de la Berlin a lucrărilor sale – se voia o contribuţie majoră la filozofia critică. Însă ceea ce rămâne nu este neapărat o operă neterminată, ci mai degrabă o serie de note pentru o lucrare care nu a fost scrisă niciodată. Titlul iniţial era Tranziţia de la bazele metafizice ale ştiinţelor naturale la fizică (Übergang von den metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft zur Physik), iar intenţia sa era probabil aceea de a duce mai departe argumentul propus în Fazele metafizice ale ştiinţei naturii (Metaphysische  Anfangsgründe der Naturwissenschaft, 1786), demonstrând că este posibilă construirea a priori nu doar a unei simple schiţe generale a ştiinţei naturii, ci şi a multora dintre detaliile sale. Însă, judecând după fragmentele existente, oricât de numeroase ar fi acestea, rămâne sub semnul întrebării dacă terminarea acesteia ar fi constituit o adăugire importantă la filozofia şi reputaţia sa.

După un declin treptat, dureros atât pentru prieteni, cât şi pentru el însuşi, Kant a murit la Königsberg pe 12 februarie 1804. Ultimele lui cuvinte au fost Es ist gut („E bine”). Pe mormântul său din catedrală au fost scrise (în germană) următoarele cuvinte: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”, cele două lucruri care, după cum a menţionat în încheierea celei de-a doua Critici, „umplu mintea de admiraţie şi mirare mereu mai noi şi mai mari, cu cât reflectăm mai des şi mai constant la ele”.

 

 

Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al optulea volum al enciclopediei Britannica.

 


Citeşte şi:


Scientia