Scientia

Scientia terras irradiamus

Forumul Scientia Scientia Q&A Enciclopedia The World Factbook în limba română Blogul Scientia Cătălina Curceanu Blogul lui Mădălin Filip Blog Gabriela Costache Blog Sergiu Vijiala Premiul Nobel Posterele Scientia Canalul YouTube Scientia Donează!

Newsletter

Leonardo da Vinci - viaţa şi opera (2) Imprimare Email
Biografii. Psihologie-Filozofie-Artă
Scris de Scientia.Ro   
Marţi, 18 Mai 2010 18:43

Mona Lisa de Leonardo da VinciÎn a doua parte a articolului dedicat lui Leonardo da Vinci, vorbim despre moştenirea din domeniul picturii pe care marele artist ne-a lăsat-o (Mona Lisa, Cina cea de taină etc.), despre picturile târzii, dar şi despre celebrele sale caiete.

 

 

 

Leonardo da Vinci - viaţa şi opera (1)

 

PICTURĂ ŞI DESEN

Moştenirea lăsată de Leonardo în pictură e mai degrabă modestă ca întindere. Doar 17 dintre picturile ce‑au rezistat timpului îi pot fi atribuite cu certitudine, dintre ele făcând parte şi cele neterminate. Două dintre cele mai de seamă compoziţii ale sale – Bătălia de la Anghiari şi Leda, ambele abandonate – ne‑au parvenit doar prin reproduceri. Chiar şi aşa, aceste câteva creaţii dau seama unicităţii artistului căruia Giorgio Vasari, în studiul său Vieţile celor mai însemnaţi arhitecţi, pictori şi sculptori italieni (1550, a doua ed. 1568) i‑a atribuit rolul de părinte al Renaşterii propriu‑zise. Lucrările sale, neatinse de vicisitudinile doctrinelor estetice din secolele ulterioare, au dăinuit de‑a lungul vremii în toate colţurile lumii ca nişte capodopere desăvârşite ale picturii.

Nenumăratele scrieri închinate lui Leonardo da Vinci de artişti precum Vasari, Peter Paul Rubens, Johan Wolfgang von Goethe sau Eugéne Delacroix laudă mai presus de toate talentul lui pentru expresie, capacitatea de a depăşi cadrul tehnic şi narativ pentru a aduce la suprafaţă sentimentul. Însuşirile sale excepţionale, îndeosebi simţul fin de observaţie şi intuiţia creatoare, au ieşit la iveală încă de când lucra la un înger din pictura maestrului său, Botezul lui Hristos (cca 1472–1475). Leonardo îşi înzestrează îngerul cu o mişcare firească, îi dă un aer degajat şi o privire misterioasă, deopotrivă conştientă de lumea exterioară şi lăuntrică. În porţiunea de peisaj din aceeaşi pictură găseşte noi forme de expresie pentru ceea ce el numea „experienţa naturii“: fundalul apare neclar, de parcă s‑ar afla într‑un nor de ceaţă.

 

 

În Madonna Benois (1475–1478), Leonardo izbuteşte să dea unui tipar tradiţional de pictură o tentă nouă, expresivă şi nefiresc de suavă, prin înfăţişarea pruncului Iisus întinzându‑se cu delicateţe după floarea din mâna Mariei. În Potretul Ginevrei de’ Benci (cca 1480) deschide noi drumuri în portretistică prin felul unic în care uneşte aproapele cu departele şi prin splendida redare a luminii şi volumului. Învăluie trupul vlăguit al Sfântului Ieronim (1480, neterminată) într‑o lumină gravă, dându‑i o înfăţişare realistă ce‑şi trage seva din cunoştinţele sale anatomice. Măiestria cu care Leonardo redă gesturile şi expresiile chipului îi insuflă lui Ieronim o adâncă amărăciune, nemaiîntâlnită în pictură.

Îmbinarea tehnicii excelente cu gesturi de puternică vibraţie emoţională, sau, cum spunea Leonardo, „mişcare fizică şi spirituală“, reprezintă preocuparea sa de căpătâi în Adoraţia magilor, prima sa operă de anvergură cu mai multe personaje (începută în 1481). Deşi nu e terminată, compoziţia ne dezvăluie procedeul rafinat al maestrului. Pentru a reda diverse elemente din pictură, Leonardo aplică straturi de culoare în tuşă foarte subţire prin tehnica reliefului sfumato (trecerea delicată de la lumină la umbră). Există o deosebire clară între reprezentarea grupului Fecioarei cu Pruncul şi reprezentarea în subsidiar a elementelor din împrejurimi, vădind un simţ perfect al compoziţiei. Un arc de discipoli care se închină mărgineşte piramida Fecioarei Maria înconjurată de magi. Şi totuşi, din punct de vedere tematic, există între ei o legătură strânsă: ipostaza şi figurile personajelor – cel mai vizibil în grupul de păstori care se roagă – înfăţişează mai multe straturi de adâncă uimire.

Prima versiune a Fecioarei între stânci (1483–1486) surprinde cel mai pur stil de pictură al artistului şi înfăţişează întâlnirea în sălbăticie dintre tânărul Ioan Botezătorul şi Iisus întorcându‑se acasă din Egipt, episod apocrif. Pentru a crea efectul dorit, Leonardo s‑a folosit de toate mijloacele pe care le avea la îndemână ca scena să pară ireală: culori în tonuri blânde (prin sfumato), grota întunecată din care personajele ies scăldate în lumină, atitudinea lor tăcută, gestul plin de înţeles al îngerului (singurul întors cu faţa către privitor) prin care Ioan este desemnat mijlocitor între Fiul lui Dumnezeu şi omenire, toate acestea se împletesc pentru a crea – deşi în chip formal şi bazat pe şabloane – o operă artistică de înaltă expresivitate.

 

CINA CEA DE TAINĂ

Cina cea de Taină (1495–1498) e una dintre cele mai cunoscute picturi din lume. Compoziţia scenei e magistrală prin simplitatea sa. Efectul provine din contrastul izbitor între atitudinea celor 12 apostoli şi cea a lui Iisus. Leonardo reprezintă un moment tensionat, în care Iisus le declară apostolilor la masa de Paşte: „Unul dintre voi mă va vinde“. Apostolilor le scapă înţelesul tainic al vorbelor şi se arată foarte tulburaţi, dar Hristos e conştient de menirea lui şi stă singur ca o statuie a seninătăţii. Doar o altă persoană mai ştie taina şi aceea este Iuda, care face parte şi este totodată înlăturat din mişcarea tovarăşilor săi. Astfel izolat, el devine al doilea personaj solitar din grup, întruchipând vinovatul.

 

Cina cea de taină de Leonardo da Vinci Cina cea de taină de Leonardo da Vinci

Cina cea de taină de Leonardo da Vinci

Prin concepţia profundă a temei, prin aranjamentul simplu, însă perfect al personajelor, prin atitudinile apostolilor scoase în evidenţă prin gest, expresie facială şi manieră, prin dramatismul şi în acelaşi timp caracterul sublim al redării, Leonardo a atins un prag de expresivitate devenit model în pictură. Generaţii succesive de pictori, printre care şi Rubens sau Rembrandt, au fost profund impresionaţi de opera lui Leonardo şi s‑au lăsat influenţaţi de ea şi de calitatea ei narativă. Ea a stat şi la baza celor mai reuşite pagini de proză ale lui Goethe. A devenit cunoscută prin nenumăratele reproduceri şi multiplicări, notabilă fiind cea realizată de Raffaello Morghen la 1800. Cina cea de Taină face parte din tezaurul umanităţii şi a rămas până azi una dintre cele mai fascinante picturi din lume.

Neajunsurile tehnice în executarea lucrării nu i‑au scăzut deloc faima. Leonardo nu era sigur ce procedeu să folosească. A evitat fresca tradiţională, care, fiind executată pe tencuială proaspătă, obligă la muncă rapidă şi neîntreruptă, şi a preferat un procedeu descoperit de el: tempera pe o bază amestecată chiar de el însuşi, aplicată pe perete. Procedeul s‑a dovedit a fi greşit, întrucât la scurt timp stratul a început să se exfolieze. Stricăciunile se fac văzute pe la începutul sec. XVI, pictura se deteriorează treptat, iar după cincizeci de ani e considerată o ruină. Încercările ulterioare de a restaura lucrarea nu au avut sorţi de izbândă, situaţia s‑a agravat şi abia după Al Doilea Război Mondial s‑a reuşit încetinirea procesului de degradare, cu ajutorul noilor procedee în materie de restaurare. O campanie temeinică de restaurare desfăşurată între 1980 şi 1999 a redat măreţia compoziţiei, dezvăluind totodată că pictura mai păstrează foarte puţin din vopseaua originală.

 

ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ: CAIETELE

Între 1490 şi 1495, Leonardo a pus bazele primelor scrieri de anvergură. Preocupările sale în domeniul artei şi ştiinţei influenţează şi modelează proiectele ulterioare, tinzând spre un soi de dualism creator ce‑i stârneşte imaginaţia în ambele sensuri. Treptat, el dă viaţă celor patru teme care aveau să‑l preocupe întreaga viaţă: un tratat de pictură, un tratat de arhitectură, o carte despre bazele mecanicii şi un studiu general despre anatomia omului. Tot în această perioadă apar preocupările pentru geofizică, botanică, hidrologie şi aerologie, făcând parte din „cosmologia vizibilă“ pe care avea de gând s‑o pună la punct într‑un viitor îndepărtat. Opune cunoaşterii speculative pe care‑o dispreţuia adevărurile de netăgăduit obţinute prin experienţă, prin saper vedere.

Astfel ia naştere conceptul cuprinzător de „ştiinţă a picturii“. Cercetând legile perspectivei şi ale proporţiilor, Leon Battista Alberti şi Piero della Francesca înfăţişează principiile matematice care stau la baza picturii, venind în sprijinul ideii că pictura ar fi o ştiinţă. Leonardo merge mai departe şi susţine că pictorul, înzestrat deopotrivă cu percepţie rafinată şi cu capacitatea de a aşterne totul pe hârtie, este cel mai în măsură să atingă adevărata cunoaştere, având puterea să observe îndeaproape şi să redea lumea din jurul său. De aici şi uluitorul plan de a observa toate obiectele din lumea vizibilă pentru a le recunoaşte forma şi structura, urmând ca prin intermediul picturii să le descrie în forma lor nealterată.

Începe să‑şi scrie caietele în primii ani petrecuţi la Milano. Întâi face schiţe rapide ale obiectelor observate pe foi separate de hârtie sau pe foi micuţe, ţinute în centură. Apoi le aranjează în funcţie de conţinut şi le introduce în caiet. Din toate caietele sale ne‑au rămas materialul strâns pentru un tratat de pictură, o colecţie de schiţe legate de arhitectura sacră şi laică, un tratat despre bazele teoretice ale mecanicii şi prima parte dintr‑un tratat privind corpul omenesc.

 

Peter Paul Rubens - Batalia de la Anghiari - reproducere dupa Leonardo da vinci

Peter Paul Rubens - Batalia de la Anghiari
Reproducere dupa Leonardo da Vinci (opera originală fiind pierdută)

 

Caietele sale însumează mii de pagini mărunt scrise şi bogate în schiţe, fiind cea mai cuprinzătoare moştenire lăsată vreodată de un pictor. Dintre cele peste 40 de codexuri menţionate – uneori greşit – de bibliografii contemporani, 21 au dăinuit. Uneori, ele conţin caiete, la origine separate, dar acum legate laolaltă, ceea ce ne duce la un total de 32. La acestea pot fi adăugate câteva vrafuri de documente. Sculptorul Pompeo Leoni a strâns la sfârşitul sec. XVI o culegere de volume intitulată Codex Atlanticus datorită dimensiunilor sale, aflată în prezent la Biblioteca Ambrosiana din Milano. Perechea sa ajunge în posesia coroanei Angliei în sec. XVII şi e expusă la Biblioteca Regală din castelul Windsor. Iar o serie de fascicule pe varii teme se găsesc în Manuscrisul Arundel, aflat la British Museum din Londra.

O trăsătură neobişnuită a notiţelor şi schiţelor sale e scrierea în oglindă. Stângaci fiind, putea folosi cu uşurinţă scrisul în oglindă, deşi nu se ştie de ce‑l practica. Chiar dacă bizar, poate fi citit limpede şi fără dificultăţi folosind o oglindă – de aceasta ne asigură şi contemporanii săi – şi nu trebuie perceput ca o formă de scriere cifrată. Totuşi, din faptul că Leonardo foloseşte scrierea în oglindă în toate caietele sale, chiar şi în transcrierile întocmite cu multă migală, se poate trage concluzia că n‑a simţit niciodată nevoia să comunice pe înţelesul tuturor, cu toate că se adresează mereu unui cititor imaginar. Însemnările sale trebuie înţelese ca stadii premergătoare ale unor lucrări menite a fi publicate, pe care Leonardo n‑a reuşit să le termine niciodată. Într‑o notă la o schiţă anatomică târzie îşi roagă urmaşii să‑i publice lucrările.

O altă trăsătură neobişnuită a caietelor constă în relaţia dintre cuvânt şi pictură. Leonardo s‑a străduit să practice un limbaj limpede şi în acelaşi timp expresiv. Bogăţia şi însufleţirea vocabularului său sunt datorate unui laborios studiu individual şi aduc o contribuţie importantă la evoluţia terminologiei ştiinţifice din limba italiană. În ciuda limpezimii în exprimare, Leonardo dă mereu întâietate imaginilor asupra textului scris în metodele sale de predare. Aşa se explică faptul că în caietele sale nu desenele vin în completarea textului, ci textul are menirea să lămurească desenul. Prin formularea principiului de reprezentare grafică, pe care el îl numea dimostrazione (demonstraţii), Leonardo devine precursorul ilustraţiilor ştiinţifice moderne.

 

MONA LISA ŞI ALTE OPERE

Între 1500 şi 1506, Leonardo realizează trei lucrări de căpătâi ce aveau să‑l consacre şi să‑i sporească faima: Fecioara cu Pruncul şi Sfânta Ana (cca 1502–1516), Mona Lisa (cca 1503–1506) şi Bătălia de la Anghiari (1503, neterminată). Fecioara cu Pruncul şi Sfânta Ana e aclamată de criticii florentini înainte chiar să fie gata. Calitatea tridimensională a grupului, alături de efectele calculate ale tensiunii şi dinamicii în compoziţie fac din pictură un izvor de inspiraţie pentru clasici şi manierişti deopotrivă.

Mona Lisa devine punct de reper pentru toate portretele viitoare. Pictura înfăţişează o femeie, identificată în sec. XXI a fi Lisa del Giocondo, soţia negustorului florentin Francesco del Giocondo, de unde şi cealaltă denumire a lucrării: La Gioconda. Ne este prezentat bustul femeii, cu un peisaj îndepărtat în fundal. Deşi procedeul pare simplu, sinteza expresivă realizată între model şi peisaj situează opera în canonul celor mai cunoscute şi mai analizate picturi din toate timpurile. Liniile delicate în care sunt redate părul şi îmbrăcămintea femeii, folosind tehnica sfumato, îşi găsesc răspunsul în unduirea văilor şi a râurilor din fundal. Senzaţia de armonie desăvârşită prezentă în pictură şi cu precădere în surâsul schiţat al modelului se înscrie în ideea legăturii cosmice care uneşte omenirea cu natura, făcând din această operă o mărturie a viziunilor şi geniului lui Leonardo. Tânărul Rafael reproduce o versiune timpurie a lucrării pentru a‑i servi ca model la Portretul Maddalenei Doni (cca 1506).

 

Mona Lisa de Leonardo da Vinci

Mona Lisa de Leonardo da Vinci

 

Măiestria expresiei artistului atinge noi culmi în neterminata Bătălie de la Anghiari. Desenele preliminare, din care s‑au păstrat destul de multe, dezvăluie viziunea lui elevată asupra „ştiinţei picturii“. Leonardo transpune în artă legile echilibrului, verificate în studiile de mecanică. „Centrul de greutate“ al lucrării se află în mănunchiul de flamuri pentru care se luptă cavalerii. Freamătul războinicilor pare a fi îngheţat pentru o clipă. Studiile de anatomie şi fiziologie ale artistului i‑au influenţat modul de a reda trupuri de oameni şi de animale, surprinse mai ales într‑o stare de agitaţie. În studii şi amănunţitele sale descrieri, dinţii dezvăluiţi şi buzele răsfrânte vădesc furia oamenilor şi a animalelor. Atât caii, cât şi călăreţii cu trăsături deformate se aseamănă uimitor de mult pe pânza pictată.

Ornamentele realizate cu multă fantezie scot evenimentul din istorie şi îl situează în nemurire. Desenul şi copiile cu scena bătăliei au inspirat artişti pentru multă vreme, fiind o „şcoală a lumii“, pentru a folosi cuvintele sculptorului Benvenuto Cellini. Mulţi pictori au fost influenţaţi de compoziţie, de la Rubens în sec. XVII, autorul celei mai impresionante reproduceri a scenei din desenul lui Leonardo (care între timp s‑a pierdut), la Delacroix, în sec. XIX.

 

PICTURI ŞI DESENE TÂRZII

După 1507, fie că se află la Milano, la Roma sau la Florenţa, Leonardo pictează foarte puţin. La Milano, reia tema Ledei, care‑i dădea de furcă de aproape un deceniu, şi termină probabil o versiune verticală în 1513 (opera ne e cunoscută doar prin reproduceri). Pictura e un model de figura serpentinata (figură şerpuitoare), adică o figură redată prin mai multe perspective întrepătrunse. A fost izvor de inspiraţie pentru artişti precum Rafael, care a desenat‑o, dar şi pentru manierişti ca Jacopo da Pontormo. Desenele preliminare – mostre din stilul său târziu – relevă o senzualitate enigmatică. În Roma pare să fi început lucrul la Sfântul Ioan Botezătorul, terminat în Franţa. Leonardo foloseşte valori de umbră şi lumină într‑o nouă manieră pentru a crea reliefuri şi atmosferă. Ioan iese din întuneric la lumină şi făptura lui pare să emane lumină şi bunătate. Mai mult, prin zâmbetul enigmatic de pe chipul sfântului, precursorul lui Iisus ne este înfăţişat ca proroc al unui oracol mistic. În arta expresiei, la Leonardo întrezărim mereu strădania conştientă de a scoate în evidenţă echivocul ascuns al temei. Desenele duse la perfecţie din această perioadă, precum Doamna care arată cu degetul (cca 1516), sunt de asemenea mărturii ale geniului său nesecat.

Ultimele manifestări artistice ale lui Leonardo se regăsesc în desenele intitulate Viziuni despre sfârşitul lumii (cca 1514–1515). Aici, puterea creatoare a artistului, născută din raţiune şi fantezie, e la cel mai înalt nivel. Leonardo sugerează că forţele imateriale din univers, invizibile prin natura lor, se fac văzute în fenomenele pe care le pun în mişcare. Ceea ce observase în învolburarea apelor sau în vâltoarea curenţilor de aer, în forma stâncilor sau în creşterea plantelor capătă acum proporţii uriaşe în forma norilor sau în manifestarea furtunilor. Pentru el, scheletul lumii apare rupt în două, dar din această năruire izvorăsc – aşa cum demonstrează formele monstruos de „frumoase“ ale elementelor dezlănţuite – aceleaşi legi ale ordinii, armoniei şi proporţiei care guvernaseră geneza lumii, legi ce cârmuiesc viaţa şi moartea fiecărui lucru creat. Aceste „viziuni“ unice reprezintă ultima şi cea mai originală expresie a artei lui Leonardo, artă în care concentrarea fundamentată pe saper vedere pare să fi dat roadele aşteptate.

Leonardo da Vinci - viaţa şi opera (3)

 

 

Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al nouălea volum al enciclopediei Britannica.

 


Citeşte şi:


Scientia