Tipărire
Categorie: Biografii. Psihologie-Filozofie-Artă
Accesări: 13406

Sigmund FreudÎn a doua parte a biografiei lui Sigmund Freud puteţi citi despre relaţia care există în concepţia sa între sexualitate şi individualitate, despre ceea ce psihanalistul a numit "complexul lui Oedip", dar şi despre influenţa operei sale asupra evoluţiei ideilor în secolul XX.

 

 


SEXUALITATEA ŞI INDIVIDUALITATEA


Pentru a explica evoluţia formatoare a instinctului sexual, Freud a examinat îndeaproape înlocuirea treptată a anumitor zone erogene de pe corp de către altele. O sexualitate originar polimorfă îşi caută satisfacţia la început oral, prin suptul la sânul mamei, ce poate fi ulterior înlocuit cu surogate. Iniţial incapabil să distingă între sine însuşi şi sân, copilul ajunge curând să-şi considere mama primul obiect extern al dragostei. Ulterior, Freud avea să susţină că, încă înainte de acest moment, copilul îşi poate trata propriul corp ca pe un astfel de obiect, depăşind stadiul autoerotismului nediferenţiat, către o dragoste narcisistă faţă de sinele său ca atare. După faza orală, în timpul celui de al doilea an de viaţă, interesul erotic se mută asupra anusului, stimulat de strădania copilului de a se deprinde cu oliţa. În timpul stadiului anal, plăcerea produsă de actul defecaţiei intră în conflict cu necesitatea autocontrolului. Cea de a treia fază, care durează, cu aproximaţie, de la patru la şase ani, a fost numită de Freud falică. Întrucât el a luat aici ca punct de reper sexualitatea masculină, analiza pe care a făcut-o acestui stadiu a stârnit numeroase critici, provocate mai ales de afirmaţia că principala problemă a fazei falice este angoasa de castrare.


Pentru a înţelege ce a avut Freud în vedere când a definit această angoasă, e nevoie să
înţelegem mai întâi una dintre aserţiunile sale fundamentale. Aşa cum s-a menţionat mai devreme, trauma care i-a facilitat cufundarea în propriul psihic a fost moartea tatălui său. Freud a resimţit atunci nu doar durerea care era de aşteptat, ci şi, în visele pe care şi le-a analizat, dezamăgire, resentimente şi chiar ostilitate faţă de părintele său. Abandonând teoria seducţiei, el şi-a dat seama că sursa furiei sale era propriul psihic, nu vreun comportament obiectiv al tatălui său. Preluând, aşa cum a făcut deseori, dovezi din texte literare şi mitice în sprijinul intuiţiilor sale psihologice, Freud a interpretat această sursă în termenii tragediei lui Sofocle, Oedip rege. Valabilitatea universală a acţiunii acestei piese, a presupus el, se datorează dorinţei fiecărui copil de sex masculin de a întreţine relaţii sexuale cu mama sa şi de a îndepărta obstacolul din calea îndeplinirii acestei dorinţe, anume pe tată. Ceea ce Freud a numit ulterior „complexul lui Oedip“ îl pune pe copil într-o situaţie fundamental critică, pentru că dorinţa sexuală irealizabilă aflată la originea acestuia determină, în mintea copilului, apariţia unui răspuns imaginar ameninţător din partea tatălui. Astfel se naşte teama de castrare.
Stadiul falic poate fi depăşit cu succes numai în cazul în care complexul lui Oedip şi angoasa de castrare care îl însoţeşte sunt rezolvate. După Freud, această rezolvare se produce doar dacă băiatul suprimă dorinţa de a avea relaţii sexuale cu mama sa, intrând într-o perioadă de aşa numită latenţă, şi internalizează prohibiţia şi reproşul tatălui, însuşindu-şi-le prin instituirea acelei componente a psihicului pe care Freud a botezat-o „supraeu“ sau „conştiinţă“.


Prejudecata falocentrică evidentă a acestei teorii, căreia i s-a adăugat presupunerea foarte controversată a unei „invidii de penis“ în cazul copilului de sex feminin, deja castrat, s-a dovedit problematică pentru teoria psihanalitică ulterioară. Nu e de mirare că analiştii ulteriori ai sexualităţii feminine au a
cordat mai multă atenţie relaţiei fetiţei cu mama preoedipiană, decât vicisitudinilor complexului lui Oedip. Criticile antropologilor la adresa presupusei universalităţi a acestui complex s-au dovedit şi ele convingătoare, deşi a fost posibilă reformularea lui într-un mod care elimină termenii dinamicii familiale specifice perioadei în care Freud a trăit şi şi a formulat ideile. Dacă prin naşterea unei culturi înţelegem instituirea unor structuri de rudenie bazate pe exogamie, atunci drama oedipiană reflectă lupta mai profundă dintre dorinţele instinctive şi autoritatea culturii.

Freud - portret realizat de Ferdinand Schmutzer
Portret al lui Sigmund Freud realizat în 1926 de artistul vienez
Ferdinand Schmutzer (1870-1928)

Credit: jewishmuseum.cz


Freud însă a susţinut întotdeauna importanţa intrapsihică a complexului Oedip, de rezolvarea căruia depinde posibilitatea progresării – trecând prin stadiul de latenţă – către sexualitatea matură, pe care el a numit-o faza genitală. În acest stadiu, părintele de sex opus este definitiv abandonat în favoarea unui obiect al dragostei mai potrivit, capabil să răspundă cu aceeaşi pasiune utilă din punct de vedere reproductiv. În cazul fetiţelor, dezamăgirea provocată de inexistenţa unui penis este depăşită prin respingerea mamei în favoarea unei figuri paterne. Pentru ambele sexe, maturitatea înseamnă comportament heterosexual, înclinat spre procreaţie, care se concentrează asupra organelor genitale.


Dezvoltarea sexuală este însă susceptibilă de evoluţii denaturate, care creează probleme şi împiedică atingerea stadiului ultim, dacă diferitele etape anterioare nu sunt rezolvate pe deplin. Fixaţia asupra anumitor scopuri sau obiecte sexuale poate apărea în orice moment, provocată fie de un traumatism autentic, fie de blocajul unei pulsiuni libidinale puternice. Dacă fixaţiei i se permite exprimarea făţişă la o vârstă ulterioară, rezultatul este ceea ce la vremea respectivă era numit o perversiune. Dacă însă vreo parte a psihicului persoanei împiedică o asemenea exprimare manifestă, atunci, susţine Freud, impulsul refulat şi cenzurat produce simptome nevrotice, nevrozele fiind astfel considerate contrariul perversiunii. Nevroticii repetă actul dorit în formă refulată, fără amintirea conştientă a originii sale şi fără capacitatea de a se confrunta cu el şi a-l depăşi în prezent.


Pe lângă nevroza isterică, explicată prin conversia conflictelor afective în simptome corporale, Freud a examinat şi alte comportamente nevrotice tipice, precum tulburările obsesiv-compulsive, paranoia şi narcisismul, furnizându-le explicaţii etiologice complicate. El le-a numit psihonevroze,
întrucât originea lor se găseşte în conflicte din copilărie, spre deosebire de nevrozele propriu-zise, precum ipohondria, neurastenia şi nevroza angoasă, care se datorează unor probleme existente în prezent (ultima, de pildă, fiind cauzată de suprimarea fizică a eliberării sexuale).



În aceeaşi perioadă, Freud s-a concentrat, în procesul de rafinare a tehnicii sale terapeutice, asupra implicaţiilor unui element anume al relaţiei dintre pacient şi analist, a cărui influenţă i s-a limpezit în timp ce reflecta la felul cum lucrase Breuer cu Anna O. Deşi veridicitatea episodului descris mai jos a fost ulterior pusă la îndoială, iată ce ne relatează Freud. Relaţia foarte intensă dintre Breuer şi pacienta sa a luat o turnură dramatică atunci când Anna i-a mărturisit că se simţea foarte atrasă sexual de el. Breuer, care şi-a dat seama că risca el însuşi să-i răspundă în acelaşi fel, a întrerupt tratamentul, în mod firesc tulburat de implicaţiile etice rezultate dacă ar fi dat curs impulsurilor. Freud a ajuns să vadă în această relaţie dificilă efectele unui fenomen mai general, pe care l-a numit „transfer“ (sau, în cazul când analistul este atras de pacient, „contratransfer“). Luând naştere prin proiecţia sentimentelor, transferul, considera Freud, este resuscitarea unor pulsiuni infantile investite într-un nou obiect. Ca atare, el reprezintă instrumentul esenţial al terapiei analitice, pentru că, aducând la suprafaţă emoţii refulate şi permiţând examinarea lor în context medical, transferul facilitează depăşirea lor în prezent. Cu alte cuvinte, rememorarea afectivă poate fi antidotul repetiţiei nevrotice.


De altfel, Freud a inventat celebra „terapie pe divan“ în mare parte pentru a uşura producerea transferului. Pacientul stă întins, fără a-l privi direct pe analist, cât mai puţin inhibat de personalitatea reală a acestuia, simţindu-se liber să fantazeze. Reţinut şi neutru, analistul funcţionează ca un ecran pe care sunt proiectate emoţiile din copilărie ale pacientului, atât cele erotice, cât şi cele agresive. Transferul asupra analistului este în sine un soi de nevroză, dar una care serveşte depăşirii sentimentelor conflictuale pe care le exprimă. Numai anumite suferinţe pot fi totuşi supuse unui astfel de tratament, pentru că el presu
pune ca pacientul să aibă capacitatea de a-şi redirecţiona energia libidinală înspre exterior. Din nefericire, psihozele, conchidea Freud, au la bază recanalizarea libidoului înapoi către eul pacientului şi de aceea nu pot fi vindecate prin transfer în cabinetul de psihanaliză. Cât succes a avut însă terapia psihanalitică, chiar şi numai în tratamentul psihonevrozelor, rămâne până azi un subiect controversat.


Deşi teoriile lui Freud au ofensat pe mulţi în Viena vremii sale, în chiar primii ani ai sec. XX ele au început să atragă un grup cosmopolit de susţinători. În 1902, în salonul de aşteptare al lui Freud a debutat Cercul de psihologie de miercuri, printre membrii căruia se numărau o serie d
e viitoare personalităţi marcante ale mişcării psihanalitice. Alfred Adler şi Wilhelm Stekel erau adeseori însoţiţi de oaspeţi precum Sбndor Ferenczi, Carl Gustav Jung, Otto Rank, Ernest Jones, Max Eitingon şi A.A. Brill. În 1908, grupul a fost redenumit Societatea Psihanalitică Vieneză, şi-a ţinut întâiul congres internaţional la Salzburg şi a deschis prima filială la Berlin. În 1909, Freud, alături de Jung şi Ferenczi, a făcut o călătorie celebră la Universitatea Clark, în Worchester, Massachusetts, SUA. Discursurile ţinute acolo au fost publicate curând sub titlul Prelegeri de psihanaliză (Ьber Psychoanalyse, 1910), prima dintre cele câteva introduceri scrise de el pentru publicul larg. Pe lângă popularizarea unor studii de caz foarte convingătoare – cele mai faimoase fiind cunoscute colocvial drept „Dora“ (1905), „Micul Hans“ (1909), „Omul cu şobolani“ (1909), „Cazul Schreber“ (1911) şi „Omul cu lupi“ (1918) –, acest volum a adus ideile lui Freud în atenţia unui public mai larg.


Aşa cum era de aşteptat de la un curent a cărui metodă terapeutică sublinia puterea transferului şi universalitatea complexului lui Oedip, istoria timpurie a psihanalizei este plină de disensiuni, trădări, apostazii şi excomunicări. Cele mai des comentate rupturi sunt cele cu Adler în 1911, cu Stekel în 1912 şi cu Jung în 1913; acestea au fost urmate, în anii 1920, de rupturi cu Ferenczi, Rank şi Wilhelm Reich. În ciuda eforturilor discipolilor loiali, precum Ernest Jones, de a-l disculpa pe Freud, cercetările ult
erioare asupra relaţiilor sale cu foşti discipoli precum Viktor Tausk au scos la iveală amănunte nu tocmai favorabile părintelui psihanalizei. Criticilor legendei hagiografice a lui Freud nu le-a fost foarte greu să analizeze tensiunea dintre aspiraţiile lui Freud către obiectivitate ştiinţifică şi contextul personal extraordinar de fragil în care ideile lui au fost elaborate şi diseminate. Chiar şi mult după moartea lui Freud, încercarea repetată a arhiviştilor săi de a limita accesul la documente potenţial problematice a întărit impresia că mişcarea psihanalitică seamănă mai mult cu o sectă decât cu o comunitate ştiinţifică (cel puţin înţeleasă în mod ideal).

 

Freud si Jung
Sigmund Freud (stânga jos) şi Carl Jung (dreapta jos)
în 1908, la Clark University, Worcester, MA, SUA.



CĂTRE O TEORIE GENERALĂ


Dacă istoria zbuciumată a instituţionalizării sale a făcut ca psihanaliza să fie pusă la îndoială în anumite cercuri, de această soartă n-a scăpat nici propensiunea fondatorului său către extrapolarea descoperirilor făcute în cursul practicii medicale într-o teorie generală mai ambiţioasă. Aşa cum Freud recunoştea faţă de Fliess în 1900, „de fapt, nu sunt deloc un om de ştiinţă... Nu sunt decât un conchistador prin fire, un aventurier“. Aşa-numita metapsihologie a lui Freud a dat curând naştere unor speculaţii de mare anvergură despre fenomene culturale, sociale, artistice, religioase şi antropologice. Amestec complex şi revizuit adeseori de elemente economice, dinamice şi topografice, metapsihologia a fost dezvoltată într-o serie de 12 lucrări pe care Freud le-a scris în timpul Primului Război Mondial şi din care numai o parte au fost publicate antum. Ideile lor generale au fost sintetizate în două volume apărute în anii 1920: Dincolo de principiul plăcerii (Jenseits des Lustprinzips, 1920) şi Eul şi sinele (Das Ich und das Es, 1923).


În acestea, Freud a încercat să clarifice relaţia dintre diviziunea topografică a psihicului, operată de el la începuturi, în inconştient, preconştient şi conştient, şi împărţirea lui ulterioară în sine, eu şi supraeu. Sinele este definit în termenii celor mai primitive pulsiuni ale nou-născutului care-şi caută realizarea, pulsiuni dominate de dorinţa de plăcere obţinută prin eliberarea tensiunii şi p
rin investirea energiei psihice (ataşament obiectual). Indiferent la regulile logicii, la cerinţele eficienţei, la împotrivirea realităţii exterioare, sinele este condus de ceea ce Freud a numit „procesul primar“, care implică direct instinctele generate somatic. Dar, prin experienţa inevitabilă a frustrării, bebeluşul învaţă să se adapteze la cerinţele realităţii. Procesul secundar rezultat de aici duce la apariţia eului, care se ghidează după ceea ce Freud a numit „principiul realităţii“, în contrast cu „principiul plăcerii“ care domină sinele. În cadrul procesului secundar, nevoia de a amâna satisfacţia în scopul autoconservării este deprinsă încet-încet în contextul efortului de a înfrânge anxietatea produsă de dorinţele nerealizate. Ca să facă faţă acestor conflicte, eul dezvoltă ceea ce Freud a numit „mecanisme de apărare“. Refularea este cel mai important dintre ele, dar Freud a postulat un întreg repertoriu de mecanisme, printre care formaţiunea reacţională, izolarea, transformarea în contrariu, negarea, substituirea şi raţionalizarea.


A treia componentă a trihotomiei lui Freud, supraeul, apare odată cu internalizarea comandamentelor morale ale societăţii prin identificarea cu dictatele parentale, în timpul rezolvării complexului oedipian. Numai parţial conştient, supraeul îşi capătă, într-o anumită măsură, forţa punitivă împrumutând unele elemente agresive de la sine, care sunt îndreptate înăuntru, către eu, şi produc
sentimente de vinovăţie. Dar construcţia lui are la bază în primul rând internalizarea normelor sociale, ceea ce face ca noţiunea psihanalitică a psihicului uman să nu poată fi redusă la termeni strict biologici sau individuali.


Modul în care Freud înţelegea procesul primar a suferit o schimbare fundamentală în cursul carierei sale. Iniţial, Freud a opus unui impuls libidinal orientat spre plăcerea sexuală un impuls de autoconservare al cărui scop final este supravieţuirea. Dar, în 1914, în timp ce examina fenomenul narcisismului, el a ajuns să considere acest din urmă instinct drept o simplă variantă a primului. Neputând să accepte o asemenea teorie monistă, Freud a căutat o alternativă dualistă. A ajuns astfel la aserţiunea speculativă că există în interiorul psihicului un impuls înnăscut regresiv, orientat către stază, al cărui scop este să elimine tensiunea inevitabilă a vieţii. A numit această tentaţie a repaosului principiul Nirvana, iar impulsul care stă la baza ei, instinctul morţii sau Thanatos, cu care a înlocuit autoconservarea ca opus al instinctului vieţii, numit şi Eros.


STUDII SOCIALE ŞI CULTURALE


Teoria finală a instinctelor elaborată de Freud este în multe privinţe un construct metafizic, comparabil cu elanul vital al lui Bergson sau cu Voinţa lui Schopenhauer. Impulsionat de formularea sa, Freud s-a lansat într-o serie de studii îndrăzneţe care l-au dus mult dincolo de limitele specialităţii sale. Le începuse cu cercetări asupra lui Leonardo da Vinci (1910) şi a nuvelei Gradiva de Wilhelm Jensen (1907), în care încerca să psihanalizeze opere de artă ca expresii simbolice ale dinamicii psihice a autorilor.


Premisa fundamentală care i-a permis lui Freud să examineze fenomenele culturale din perspectivă psihanalitică a fost existenţa a ceea ce el numise sublimare, în cele Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii. Aprecierea sau crearea frumuseţii ideale, susţine Freud, derivă din pulsiuni sexuale primare care sunt transfigurate în fenomene culturale înălţătoare. Spre deosebire de refulare, tradus
ă numai în simptome nevrotice a căror semnificaţie este necunoscută chiar şi celui afectat de ele, sublimarea este o rezolvare paşnică a reprimării, care duce la crearea unor opere culturale accesibile şi altora. Deşi potenţial reductivă în implicaţiile sale, interpretarea psihanalitică a culturii poate fi numită pe bună dreptate una dintre cele mai puternice „hermeneutici ale suspiciunii“, ca să împrumutăm expresia filozofului francez Paul Ricoeur, pentru că demitizează conceptul idealist al culturii înalte ca presupusă transcendere a unor nevoi primare.


În Totem şi Tabu (Totem und Tabu, 1913), Freud a lărgit din nou aria de acoperire a teoriilor sale, făcând speculaţii psihologice pe teme antropologice şi sociale. Inspirat de cercetările lui Sir James Frazer asupra aborigenilor australieni, Freud a interpretat amestecul de teamă şi de adoraţie faţă de animalul totemic în termenii atitudinii copilului faţă de părintele de acelaşi sex. Insistenţa aborigenilor asupra exogamiei ar fi aşadar o apărare complexă împotriva atracţiei incestuoase foa
rte puternice a copilului faţă de părintele de sex opus. Religia lor ar reprezenta o anticipare filogenetică a dramei ontogenetice oedipiene care se desfăşoară în procesul evoluţiei psihice a omului modern. Dar, în timp ce complexul lui Oedip este un fenomen exclusiv intrapsihic, bazat pe fantezii şi temeri, religia aborigenilor, afirmă Freud cu îndrăzneală, are la bază evenimente istorice reale. El speculează că rebeliunea fiilor împotriva taţilor dominanţi pentru preluarea controlului asupra femeilor a culminat cu un paricid efectiv. Pentru că, în cele din urmă, a dat naştere la remuşcări, acest act violent a fost răscumpărat prin instituirea unui tabu al incestului şi a interdicţiilor împotriva rănirii obiectului sau animalului totemic – substitut al tatălui. Societatea propriu-zisă a apărut atunci când comunitatea fraternă a înlocuit hoarda patriarhală, pentru că renunţarea la aspiraţiile individuale de a se substitui tatălui ucis şi un sentiment comun de vină, provocat de participarea la crima primordială, au dus la încheierea unei înţelegeri de tip contractual de a sfârşi luptele intestine şi de a alcătui un grup. Strămoşul totemic a putut ulterior să evolueze către mai impersonalul zeu suprem al marilor religii.

 

Totem si tabu
Totem şi tabu - ediţia princeps în limba germană - 1913


Un text freudian ulterior, care încearcă să explice solidaritatea socială, Psihologia mulţimilor şi analiza eului (Massenpsychologie und Ichanalyse, 1921), se inspiră din psihologii antidemocratici de la sfârşitul sec. XIX, îndeosebi Gustave Le Bon. Sentimentul colectiv de deziluzie provocat de liberalismul raţionalist, sentiment pe care unii l-au considerat sursa unei bune părţi din opera lui Freud, atinge aici punctul culminant al expresiei sale (singurul text competitor fiind psihobiografia demitizantă a lui Woodrow Wilson, pe care Freud a scris-o împreună cu William Bullitt în 1930, dar care nu a văzut lumina tiparului decât în 1967). Toate fenomenele de masă, sugerează Freud, se caracterizează prin legături emoţionale intens regresive, care îi deposedează pe indivizi de autocontrol şi de independenţă. Respingând posibile explicaţii alternative, precum starea de hipnoză sau imitaţia, şi nevrând să-l urmeze pe Jung în postularea unei raţiuni colective, Freud a subliniat în schimb legăturile libidinale individuale ale membrilor cu liderul grupului. Formarea unui grup este asemeni regresiunii într-o hoardă, în care conducătorul redevine tatăl primitiv. Inspirându-se din exemple precum armata şi Biserica Romano-Catolică, Freud nu a luat niciodată serios în consideraţie comportamente colective mai puţin tiranice.


RELIGIE, CIVILIZAŢIE ŞI DISCONFORT


Evaluarea sumbră a solidarităţii sociale şi politice şi-a găsit echivalentul, chiar dacă într-o formă uşor mai nuanţată, în atitudinea lui Freud faţă de religie. Deşi multe studii asupra evoluţiei sale intelectuale au distins varii influenţe ale ascendenţei lui evreieşti, pe care însuşi Freud le-a recunoscut în parte, poziţia sa declarată era profund areligioasă. Aşa cum am văzut din Totem şi tabu, el a explicat întotdeauna credinţa în divinităţi, în ultimă analiză, prin venerarea unor substitute ale strămoşilor umani. Una dintre cele mai importante cauze ale rupturii sale cu foşti discipoli precum Jung a fost chiar acest scepticism faţă de spiritualitate.


În eseul din 1907 intitulat Acte obsesionale şi practici religioase, Freud afirmase că nevrozele obsesionale sunt sisteme religioase personale şi că religiile însele nu sunt altceva decât nevroze obsesionale ale omenirii. Douăzeci de ani mai târziu, în Viitorul unei iluzii (Die Zukunft einer Illusion, 1927), el a rafinat această teorie, adăugând că credinţa în Dumnezeu este o reproducere la scară mitică a stării universal umane de neputinţă infantilă. Ca tată idealizat, Dumnezeu este proiecţia dorinţei c
opilului de a avea un apărător atotputernic. Dacă oamenii, evoluând, îşi pot depăşi dependenţa, a conchis el cu un optimism prudent, atunci şi umanitatea poate să spere că va renunţa într-o zi la heteronomia sa imatură.


Convingerea simplistă, de factură iluministă, aflată la baza acestei analize a trezit imediat reacţii critice, care nu au rămas fără ecou în concepţiile lui Freud. Într-un schimb de scrisori cu romancierul francez Romain Rolland, el a ajuns să recunoască o sursă mai recalcitrantă a sentimentului religios. Pasajul introductiv al următorului său tratat speculativ, Disconfort în cultură (Das Unbehagen in der Kultur, 1930), se referă la ceea ce Romain Rolland denumise „sentimentul oceanic“. Freud l-a descris ca pe sentimentul unei comuniuni indisolubile cu universul, pe care misticii îndeosebi îl consideraseră experienţa religioasă fundamentală. Originile sale, susţine Freud, se află în nostalgia după sentimentul preoedipian al copilului de uniune cu mama sa. Deşi îşi are sursa tot în neajutorarea infantilă, religia vine astfel, într-o măsură, din cele mai timpurii stadii ale evoluţiei postnatale. Dorinţa regresivă de revenire la această comuniune poate fi mai puternică decât nevoia unui tată atotputernic şi deci nu poate fi depăşită printr-o rezolvare colectivă a complexului lui Oedip.


Disconfort în cultură, text scris după ce Freud îşi începuse lupta cu cancerul palatal şi în perioada ascensiunii triumfătoare a fascismului european, este o carte pesimistă. Punând accent pe prevalenţa sentimentului de vină în psihicul uman şi pe imposibilitatea atingerii unei fericiri desăvârşite, Freud afirmă că disconfortul omenirii nu are soluţie. Toate civilizaţiile, indiferent cât de bine sunt proiectate, pot să ofere numai o uşurare parţială. Pentru că violenţele dintre oameni se datorează nu relaţiilor injuste de proprietate sau nedreptăţilor politice, care pot fi corectate prin lege, ci mai degrabă instinctului morţii redirecţionat spre exterior.


Nici măcar Eros, sugerează Freud, nu este în deplină armonie cu civilizaţia, pentru că legăturile libidinale care stau la baza solidarităţii sociale sunt inhibate în raport cu scopul lor şi difuze, iar nu direct sexuale. Aşadar, pentru omenire există o probabilitate ridicată de apariţie a unei tensiuni între impulsul sexual şi dragostea sublimată. Mai mult, cum Eros şi Thanatos sunt ele însele în opoziţie, conflictele şi sentimentul de vinovăţie rezultat sunt practic inevitabile. Singura speranţă pe care o putem avea este a unei vieţi în care povara represivă a civilizaţiei să fie oarecum contrabalansată de satisfacerea instinctelor şi de dragostea sublimată pentru omenire. Dar reconcilierea dintre natură şi cultură este imposibilă, căci preţul plătit de orice civilizaţie este sentimentul de vinovăţie produs de necesarele constrângeri exercitate asupra pulsiunilor instinctive ale omului. Deşi în altă parte Freud postulase că iubirea genitală, heterosexuală, matură şi capacitatea de a munci în mod productiv sunt semnele principale ale sănătăţii omului şi proclamase că „acolo unde există se, trebuie să existe şi eu“, este clar că el nu spera ca disconfortul civilizaţiei să poată fi vreodată rezolvat în mod colectiv. Tot ce ne a oferit Freud este o etică a autenticităţii resemnate, care propovăduieşte înţelepciunea unei vieţi fără posibilitatea salvării, fie ea religioasă sau seculară.



ULTIMELE ZILE


Ultima lucrare majoră a lui Freud, Moise şi monoteismul, 1938 este mai mult decât un simplu „roman istoric“, cum se gândise iniţial să o subintituleze autorul ei. Moise a fost multă vreme o figură de o importanţă capitală pentru Freud; faimoasa statuie a lui Michelangelo reprezentându-l pe Moise fusese subiectul unui eseu scris în 1914. Cartea a căutat să rezolve misterul originii lui Moise, făcând din el un aristocrat egiptean care alesese poporul evreu pentru a păstra vie o religie monoteistă anterioară. Conducător prea aspru şi pretenţios, Moise a fost ucis într-o revoltă a evreilor, iar în locul său a apărut un al doilea şef, mai maleabil, numit tot Moise. Sentimentul de vinovăţie produs de paricid a fost însă prea greu de îndurat, aşa că evreii s-au întors până la urmă la religia oferită de primul Moise, reunind cele două figuri într-una singură. În acest text, Freud a permis atitudinii sale ambivalente faţă de rădăcinile sale religioase şi de autoritatea tatălui să formeze ţesătura unei poveşti destul de fanteziste, care spune mai multe despre autorul ei decât despre subiectul pe care-l tratează.

Sigmund Freud
Sigmund Freud


Moise şi monoteismul a fost publicat în anul în care Hitler a invadat Austria. Freud a fost silit să fugă în Anglia. Cărţile sale au fost printre primele arse, ca roade ale unei „ştiinţe evreieşti“, atunci când naziştii au venit la putere în Germania. Deşi psihoterapia nu a fost interzisă în Al Treilea Reich, unde vărul mareşalului Hermann Göring conducea un institut oficial de profil, psihanaliza s-a mutat în esenţă în exil, în special în America de Nord şi în Anglia. Freud însuşi a murit la numai câteva săptămâni după declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o vreme când temerile sale cele mai rele legate de iraţionalismul care mocneşte sub masca civilizaţiei se dovedeau adevărate. Moartea nu a fost un obstacol în calea receptării şi diseminării ideilor sale. O pletoră de şcoli freudiene a apărut în timp, dezvoltând psihanaliza în diferite direcţii. De fapt, în ciuda criticilor neîncetate şi adesea convingătoare formulate practic la adresa tuturor ideilor sale, Freud rămâne una dintre cele mai redutabile figuri în peisajul intelectual al sec. XX.

 

 

Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al şaselea volum al enciclopediei Britannica.