Sigmund Freud tânărFreud este, probabil, cel mai cunoscut nume din domeniul psihologiei. Influenţa operei acestuia s-a extins şi asupra altor domenii, ca filozofia ori pictura. În continuare, în 2 articole, vă prezentăm biografia lui Freud şi o introducere  în universul gândirii freudiene.

 

 

Sigmund Freud (06.05.1856 – 23.09.1939) a fost un neurolog austriac, fondator al psihanalizei. Freud poate fi pe drept cuvânt numit cel mai important legislator intelectual al epocii sale. Psihanaliza este deopotrivă o teorie despre psihicul uman, o terapie a suferinţelor sale şi un mod de interpretare a culturii şi societăţii. În ciuda criticilor repetate, a încercărilor de respingere şi a amendamentelor aduse ideilor lui Freud, înrâurirea lor a rămas extrem de puternică multă vreme după moartea lui şi în domenii situate la mare distanţă de psihologie. Dacă, aşa cum afirma cândva sociologul american Philip Rieff, „omul psihologic“ a înlocuit noţiuni anterioare precum omul politic, religios sau economic ca imagine de sine dominantă a individului de secol al XX-lea, faptul se datorează în bună măsură prestigiului viziunii lui Freud şi caracterului aparent inepuizabil al moştenirii sale intelectuale.


TINEREŢEA ŞI CARIERA TIMPURIE


Tatăl lui Freud, Jakob, era un negustor evreu de lână care mai fusese căsătorit înainte să se însoare cu Amalia Nathansohn, mama viitorului părinte al psihanalizei. În vârstă de 40 de ani la naşterea copilului, tatăl pare să fi fost o figură destul de distantă şi de autoritară, în timp ce mama a fost probabil mai iubitoare şi mai apropiată. Deşi Freud avea doi fraţi vitregi mai mari, cea mai puternică afecţiune, chiar dacă şi cea mai ambivalentă, i-a purtat-o, se pare, unui nepot, Johann, cu un an mai în vârstă decât el, care i-a furnizat modelul de prieten intim şi rival invidiat pe care Freud l-a reprodus frecvent în etapele ulterioare ale vieţii.


În 1859, familia a fost silită din motive economice să se mute la Leipzig, apoi, după un an, la Viena, unde Freud a rămas până la anexarea Austriei de către nazişti, 78 de ani mai târziu. În ciuda aversiunii faţă de capitala imperială, care se datora, în parte, antisemitismului fervent al locuitorilor săi, psihanaliza a reflectat în mod semnificativ contextul politic şi cultural în care a luat naştere. E posibil, de exemplu, ca sensibilitatea lui Freud la caracterul vulnerabil al autorităţii paterne în structura psihicului uman să fi fost stimulată de şubrezirea statutului social al generaţiei tatălui său – formată în bună parte din liberali raţionalişti – în Imperiul Habsburgic. Tot astfel, interesul faţă de tema seducerii fiicelor îşi are obârşiile complicate în contextul atitudinilor vieneze faţă de sexualitatea feminină.

 

 

Freud şi Amalia, mama sa

Freud şi mama sa, Amalia Freud


În 1873, Freud a absolvit Sperl Gymnasium şi inspirat, se pare, de lectura publică a unui eseu al lui Goethe despre natură, a ales să urmeze o carieră medicală. La Universitatea din Viena a studiat cu unul dintre fiziologii de marcă ai vremii, Ernst von Brücke, exponent al ştiinţei materialiste, antivitaliste a lui Hermann von Helmholtz. În 1882 a intrat la Spitalul General din Viena ca asistent, făcându-şi stagiul pe lângă psihiatrul Theodor Meynert şi profesorul de medicină internă Hermann Nothnagel. În 1885 a fost numit lector în neuropatologie, în urma publicării unor importante cercetări despre bulbul rahidian. În această perioadă, Freud a început să se intereseze de efectele terapeutice ale cocainei, pe care le-a studiat timp de câţiva ani. Deşi au fost identificate unele efecte benefice – a căror descoperire este atribuită prietenului lui Freud, Carl Koller – în cazul operaţiilor pe ochi, rezultatul acestor cercetări a fost, per total, dezastruos. Pledoaria lui Freud pentru cocaină i-a indus unui alt prieten apropiat, Ernst Fleischl von Marxow, o dependenţă care s-a dovedit fatală şi, în plus, a afectat pentru o vreme reputaţia tânărului medic. Indiferent că-l interpretăm sau nu într-un mod care pune la îndoială prudenţa lui Freud ca om de ştiinţă, acest episod demonstrează intenţia lui continuă de a încerca remedii îndrăzneţe pentru suferinţele omeneşti.


Formaţia ştiinţifică a lui Freud a rămas de o importanţă capitală în munca sa – cel puţin în propria lui imagine despre ea. În scrieri precum Proiect de psihologie scris în 1895, publicat în 1950, Freud îşi afirmă intenţia de a găsi o bază fiziologică şi materialistă pentru teoriile sale despre psihicul uman. În acest text, el pendulează între un model neurofiziologic mecanicist al psihicului şi unul mai organicist, filogenetic, dovedindu-se îndatorat în mod complex ştiinţei vremii sale.


La sfârşitul lui 1885, Freud a părăsit Viena pentru a-şi continua studiile de neuropatologie la Paris, unde a lucrat sub îndrumarea lui Jean Martin Charcot. Cele 19 săptămâni petrecute în capitala franceză s-au dovedit cruciale pentru cariera sa, pentru că lucrul lui Charcot cu pacienţi clasificaţi drept „isterici“ i-a revelat lui Freud posibilitatea ca dereglările psihologice să aibă originea în minte mai degrabă decât în creier. Faptul că Charcot demonstrase o legătură între simptomele de isterie, de exemplu paralizia unui membru, şi inducerea hipnozei sugera intervenţia stărilor mintale, nu a nervilor, în etiologia bolii. Deşi Freud avea să renunţe curând la credinţa în hipnoză, în februarie 1886 el s-a întors la Viena având în minte germenii metodei sale revoluţionare de practicare a psihologiei.


La câteva luni după întoarcere, Freud s-a căsătorit cu Martha Bernays, provenită dintr-o familie evreiască de seamă, printre ai cărei strămoşi se numărau un rabin şef al Hamburgului şi Heinrich Heine. Martha avea să nască şase copii, dintre care o fiică, Anna Freud, a devenit ea însăşi o importantă psihanalistă. Deşi imaginea radioasă a căsniciei celor doi, pictată de Ernest Jones în studiul său biografic despre Freud, a fost nuanţată de cercetări ulterioare, este cert că Martha Bernays Freud a reprezentat un sprijin moral constant pe parcursul carierei tumultuoase a soţului ei.


La scurt timp după căsătorie, Freud l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină cel mai bun prieten, medicul berlinez Wilhelm Fliess, al cărui rol în crearea psihanalizei a fost subiectul unor ample dezbateri. Pe parcursul celor 15 ani de strânsă camaraderie, Fliess s-a dovedit u
n interlocutor inegalabil pentru Freud, care i-a împărtăşit ideile sale cele mai îndrăzneţe. Credinţa lui Freud în bisexualitatea umană, ideea zonelor erogene de pe corp şi poate chiar supoziţia că, de fapt, copiii sunt înzestraţi cu sexualitate s-ar putea să fi fost stimulate de această prietenie.

 

Freud şi Fliess

Freud şi Fliess


O influenţă ceva mai puţin controversată a exercitat asupra lui Freud întovărăşirea sa cu medicul Josef Breuer, după întoarcerea de la Paris. Freud începuse să dea consultaţii particulare de neuropsihologie, iar cabinetul pe care şi l-a deschis pe Berggasse nr. 19 avea să rămână locul unde îşi va primi pacienţii timp de aproape o jumătate de secol. La începutul anilor 1880, înainte de a începe să lucreze cu Freud, Breuer tratase o pacientă pe nume Bertha Pappenheim – sau „Anna O.“, cum a devenit cunoscută în literatura de specialitate –, care suferea de o serie de simptome isterice. În loc să folosească hipnoza, aşa cum făcuse Charcot, Breuer i-a permis Annei O. să cadă într-o stare asemănătoare autohipnozei, în care pacienta vorbea despre manifestările iniţiale ale simptomelor sale. Spre surpriza medicului, însuşi actul verbalizării a părut să atenueze violenţa acestor simptome (deşi, ulterior, oamenii de ştiinţă au pus la îndoială permanenţa acestui efect). „Terapia prin vorbire“ sau „curăţarea hornului“, cum au numit-o Breuer şi, respectiv, Anna O., părea să funcţioneze cathartic producând o abreacţie, o înlăturare a blocajelor emoţionale, refulate până atunci, care generau comportamentul patologic.


TEORIA PSIHANALITICĂ


Încă îndatorat metodei lui Charcot, Freud nu şi-a dat seama pe deplin de implicaţiile experienţelor lui Breuer decât după un deceniu, când a elaborat tehnica asociaţiilor libere. În parte extrapolare a metodei scrisului automat popularizate de scriitorul evreu german Ludwig Börne cu un secol înainte, în parte rezultatul propriilor experienţe cu alte paciente isterice, această metodă revoluţionară a fost făcută publică în lucrarea Studii despre isterie, pe care Freud a publicat-o împreună cu Breuer în 1895. Îndemnându-şi pacienţii să exprime orice le venea în cap prin asociere, tehnica îşi propunea să scoată la iveală material până atunci nearticulat din acel domeniu al psihicului pe care Freud, urmând o lungă tradiţie, l-a numit inconştient. Din cauza incompatibilităţii sale cu gândurile conştiente sau a faptului că intra în conflict cu alte gânduri inconştiente, acest material era în mod normal ascuns, uitat sau refuzat reflecţiei conştiente. Dificultăţile întâmpinate de pacient în asocierea liberă – tăceri bruşte, bâlbâieli sau altele asemenea – i-au sugerat lui Freud importanţa materialului care se silea să-şi găsească o exprimare, ca şi forţa a ceea ce el a numit apărarea pacientului împotriva acestei exprimări. Blocajele defensive au fost calificate de Freud drept rezistenţe, care trebuiau învinse pentru a scoate la lumină conflicte ascunse. Spre deosebire de Charcot şi Breuer, bazându-se pe experienţele din practica sa cu paciente isterice, Freud a ajuns la concluzia că sursa cea mai importantă a rezistenţelor era de natură sexuală. Încă mai impresionant, el a legat etiologia simptomelor nevrotice de aceeaşi luptă dintre un sentiment sau impuls sexual şi apărarea psihică împotriva lui. Capacitatea de a aduce acest conflict în lumina conştiinţei prin asociaţii libere şi de a-i testa apoi consecinţele era deci un pas esenţial, a conchis el, pe drumul către vindecarea simptomului, care putea fi cel mai bine înţeles ca o formaţiune involuntară de compromis între dorinţă şi apărare.


Canapeaua lui Freud

Canapeaua de psihanaliză a lui Freud


AMINTIRI ECRAN


Totuşi, la început, Freud nu era sigur de statutul componentei sexuale în această concepţie dinamică a psihicului uman. Pacientele sale păreau să-şi amintească episoade reale de seducţie care avuseseră loc în copilărie, adesea de natură incestuoasă. Impulsul iniţial al lui Freud a fost să ia de bune aceste întâmplări. Dar apoi, aşa cum mărturisea pe 2 septembrie 1897, într-o scrisoare devenită ulterior faimoasă, către Fliess, a ajuns la concluzia că în loc să fie amintiri ale unor evenimente reale aceste rememorări şocante erau reziduuri ale impulsurilor şi dorinţelor infantile nutrite de paciente de a fi seduse de un adult. Conţinutul evocat nu reprezenta amintiri autentice, ci ceea ce Freud avea să numească ulterior „amintiri ecran“, sau fantezii, care ascundeau o dorinţă primară. Cu alte cuvinte, în loc să pună accent pe vinovăţia vreunui adult pervers în etiologia nevrozelor, Freud a ajuns la concluzia că la rădăcina conflictului ulterior se aflau fanteziile şi dorinţele copilului.


Semnificaţia crucială a acestei schimbări de poziţie în contextul elaborării ulterioare a psihanalizei nu poate fi pusă la îndoială. Pentru că, atribuind copiilor impulsuri sexuale, subliniind forţa cauzală a fanteziilor şi importanţa dorinţelor refulate, Freud a creat premisele a ceea ce mulţi au numit marea lui călătorie în propriul psihic, începută la puţin timp după întreruperea colaborării dintre el şi Breuer.


Cercetările lui Freud în domeniul isteriei se concentraseră asupra sexualităţii feminine şi a potenţialului său de expresie nevrotică. Pentru a fi cu adevărat universală,
psihanaliza – termen inventat de Freud în 1896 – trebuia să examineze şi psihicul masculin, în condiţii de aşa-numită normalitate. Ea trebuia să fie mai mult decât o simplă psihoterapie, să devină o teorie completă a minţii. În acest scop, Freud şi-a asumat enormul risc de a generaliza experienţele pe care el însuşi le cunoştea cel mai bine: cele proprii. În mod semnificativ, autoanaliza avea să fie prima şi ultima de acest tip în istoria curentului la originea căruia se află; toţi viitorii analişti urmau să parcurgă mai întâi un stagiu de analiză cu unul dintre discipolii lui Freud, a cărui analiză, la rândul ei, ducea, din aproape în aproape, la maestru.


Cufundarea lui Freud în propriul sine a fost, se pare, provocată de un eveniment semnificativ care l-a tulburat. În octombrie 1896 a murit Jakob Freud, puţin înainte să împlinească 81 de ani. Fiul său a fost năpădit de emoţii pe care a înţeles că le refula de mult timp, legate de experienţele în sânul familiei şi de trăirile sale cele mai timpurii. Apucându-se serios de treabă în iulie 1897, Freud a încercat să le descopere sensul cu ajutorul unei tehnici milenare: descifrarea viselor. Contribuţia lui la tradiţia analizei viselor – proclamate de el drept „calea regală către cunoaşterea inconştientului“ – a fost revoluţionară, pentru că Freud a furnizat o explicaţie remarcabil de detaliată a motivelor pentru care se produc visele şi a modului în care ele funcţionează.

 

Sigmund Freud

Sigmund Freud


În lucrarea pe care mulţi comentatori o consideră opera sa de căpătâi, Interpretarea viselor, publicată în 1899, dar datată din primul an al secolului ce începea, pentru a-i sublinia caracterul epocal, Freud şi-a prezentat descoperirile. Combinând dovezi din propriile vise şi din cele povestite de varii pacienţi, el a susţinut că visele joacă un rol fundamental în economia psihicului. Energia mintală – pe care Freud a numit-o libido şi a identificat-o în mod esenţial, deşi nu exclusiv, cu instinctul sexual – este o forţă fluidă şi maleabilă care se poate manifesta excesiv şi pernicios. Pentru că are nevoie să se descarce pentru a produce plăcere şi a preveni durerea, această energie îşi caută orice fel de debuşeu. Dacă i se refuză satisfacţia produsă prin activitate motorie directă, energia libidinală poate căuta să se elibereze prin canale mintale. Sau, în limbajul Interpretării viselor, o dorinţă poate fi satisfăcută printr-o împlinire imaginară a ei. Toate visele, susţine Freud, chiar şi coşmarurile care etalează aparente anxietăţi, reprezintă îndeplinirea unor asemenea dorinţe.


Mai precis, visele sunt expresii deghizate ale împlinirii dorinţelor. Ca şi simptomele nevrotice, ele sunt efectele apariţiei unor compromisuri în interiorul psihicului între dorinţe şi interdicţiile care se împotrivesc realizării lor. Deşi somnul poate atenua forţa cenzurii diurne pe care mintea o exercită asupra dorinţelor interzise, această cenzură persistă totuşi parţial şi în timpul nopţii. Visele, aşadar, trebuie decodate pentru a fi înţelese, nu doar pentru că ele sunt de fapt dorinţe interzise trăite distorsionat, ci şi pentru că suferă un proces suplimentar de remaniere atunci când sunt relatate psihanalistului.


Interpretarea viselor oferă o hermeneutică a descifrării procedeelor de „camuflaj“ al visului sau travaliu al visului, cum le-a numit Freud. Conţinutul manifest al viselor, ceea ce ne amintim şi relatăm, trebuie înţeles ca ascunzând o semnificaţie latentă. Visele desfid
cauzalitatea logică şi coerenţa narativă, pentru că amestecă reziduuri ale experienţei cotidiene imediate cu dorinţele cele mai profunde, adesea cele mai infantile. Dar ele pot fi decodate dacă ţinem seamă de cele patru operaţiuni de bază ale travaliului visului şi le anulăm efectul mistificator.


Cea dintâi operaţiune, condensarea, reprezintă fuziunea mai multor elemente diferite într-unul singur. Ca atare, ea exemplifică una dintre operaţiunile fundamentale ale vieţii psihice, pe care Freud a numit-o supradeterminare. Nu putem presupune a priori nicio corespondenţă directă între un conţinut manifest simplu şi echivalentul său latent multidimensional. Cel de-al doilea procedeu al travaliului visului, deplasarea, înseamnă descentrarea gândurilor în vis, în aşa fel încât dorinţa cea mai puternică este adeseori reprezentată marginal sau pieziş la nivel manifest. Deplasarea înseamnă, de asemenea, înlocuirea în vis, prin asociaţie, a unui anumit semnificant cu un altul, de exemplu a tatălui cu un rege. Cea de-a treia operaţiune Freud a numit-o reprezentare, adică transformarea gândurilor în imagini. Decodarea unui vis înseamnă deci traducerea acestor reprezentări vizuale în limbajul comunicării interumane prin tehnica asociaţiilor libere. Operaţiunea ultimă a travaliului visului este elaborarea secundară, care oferă conţinutului o anumită ordine şi inteligibilitate, furnizându-i coerenţă narativă. Procesul interpretării inversează aşadar direcţia de funcţionare a travaliului viselor, pornind de la stadiul relatării conştiente a visului şi mergând, prin preconştient, înapoi, dincolo de cenzură, în inconştientul însuşi.


ELABORĂRI ULTERIOARE ALE TEORIEI


În 1904, Freud a publicat Psihopatologia vieţii cotidiene, în care examina greşeli aparent nesemnificative, precum lapsusurile în vorbire sau în scriere (numite ulterior, colocvial, lapsusuri freudiene), erorile de citire sau uitarea unor nume. El considera că asemenea erori au semnificaţie simptomatică şi, deci, interpretabilă. Dar, spre deosebire de vise, ele nu trădează o dorinţă infantilă refulată, ci pot apărea din motive mai imediate – ostilitate, invidie sau egoism.


În 1905, Freud a lărgit aria de aplicare a metodei sale de analiză examinând Cuvântul de spirit şi relaţia sa cu inconştientul. Postulând „travaliul cuvântului de spirit“ ca proces comparabil cu travaliul visului, el a confirmat, de asemenea, natura ambivalentă a cuvintelor de spirit, conştient născocite şi în acelaşi timp inconştient revelatoare. Fenomene aparent nevinovate precum calambururile sau vorbele de duh sunt la fel de pasibile de interpretare, ca şi glumele mai evident tendenţioase, obscene sau răutăcioase. Reacţia explozivă produsă adesea de comicul reuşit, a susţinut Freud, îşi datorează forţa descărcării orgasmice a impulsurilor inconştiente, atât a celor agresive, cât şi a celor sexuale. Dar în măsura în care cuvintele de spirit sunt mai voluntare decât visele sau lapsusurile, ele îşi trag seva nu doar din acea componentă a psihicului pe care Freud avea să o numească „se“, ci şi, în egală măsură, din latura sa raţională, botezată „eu“.


Tot în 1905, Freud a publicat volumul care avea să-l aducă pentru prima oară în centrul atenţiei ca presupus susţinător înfocat al unei concepţii pansexualiste a minţii: Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, revăzut şi adăugit în ediţiile ulterioare. El se dovedea astfel, alături de Richard von Kraft Ebing, Havelock Ellis, Albert Moll şi Iwan Bloch, un pionier al sexologiei. În această lucrare, Freud prezenta mai amănunţit decât până atunci motivele pentru care accentuase rolul componentei sexuale în evoluţia comportamentului uman – atât normal, cât şi patologic. Deşi nu atât de reducţionist pe cât se presupune de obicei, Freud a extins totuşi conceptul de sexualitate dincolo de sensul său tradiţional, incluzând în el o serie întreagă de impulsuri erotice, unele active din cea mai fragedă copilărie. Distingând între scopul (actul către care tind instinctele) şi obiectul sexual (persoana, organul sau entitatea corporală care exercită atracţie sexuală), el a elaborat un repertoriu uimitor de variat de comportamente motivate sexual. Manifestă de foarte timpuriu în viaţă, imperios insistentă în privinţa satisfacerii dorinţelor sale, extrem de plastică în formele de exprimare şi susceptibilă de evoluţii denaturate, sexualitatea, a conchis Freud, este motivaţia principală pentru o mare parte a comportamentului uman.

 


Sigmund Freud - viaţa şi opera (2)